Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Forma şi limitele vremii de Magdalena Boiangiu


Probabil că nu doar toţi actorii vor să joace Hamlet, aşa cum scria Carl Sandburg, ci şi toţi regizorii vor să spună ce au înţeles din viaţă, montînd ceea ce este considerat a fi suma gîndirii şi a expresiei teatrale. Dacă ne amintim cum Liviu Ciulei a schimbat reperele teatrului românesc prin eleganţa stilistică din Cum vă place, sfidare a realismului terestru practicat atunci pe scenă, înţelegem tentaţia de a monta spectacolul Hamlet epurat de aluviunile zgomotului modern şi postmodern, simplu în expunerea datelor tragediei.
Spectacolul citeşte textul, limpezit prin traducerea Ninei Cassian de reperele temporale şi spaţiale care l-ar situa într-o anume epocă şi un anume loc. E folosit un vocabular viu, suculent, poezia ţîşneşte din intensitatea gîndirii, din tulburările simţirii. Dialogul este intens, viu, replica este destinată interlocutorului, monoloagele nu fac decît să puncteze singurătatea personajului într-un anume moment al acţiunii. Cuvintele se leagă în frază şi frazele expun limpede raţionamentele şi sentimentele, reţinerile şi impulsurile: oamenii de pe scenă sunt preocupaţi de ceea ce sînt, nu de ceea ce ar trebui ei să însemne. Sînt preocupaţi de relaţiile dintre ei, de ceea ce îi leagă şi de ceea ce îi desparte, se străduiesc să se explice, să transforme vina în întîmplare nefericită, să se dezvinovăţească, să pedepsească în cunoştinţă de cauză. Redus la teatralitatea sa elementară, celebrul text shakespearian devine o problemă personală, nu filozofică. Spectacolul coboară la rădăcina răului, acolo unde crima se petrece fără mijlocitori: cel care o înfăptuieşte este şi cel care profită de pe urma ei, cel care vrea să o pedepsească trebuie să o facă el însuşi. Nu există determinări sociale, economice sau politice ale păcatului, sau, dacă există, ele sînt colaterale; răul este alături: crima are chipul unchiului, trădarea pe cel al mamei, ipocrizia se plimbă sub înfăţişarea prietenilor, iubirea Ofeliei implică adaptarea la insuportabil. Poate fi imaginat Hamlet în vizită la socrul său Polonius, ciocnind un pahar cu cumnatul Laertes?
Acest Hamlet om, prinţ din vocaţie şi nu de meserie, chestionînd permanent condiţia umană, asemănător celorlalţi şi, totuşi, atît de deosebit, este centrul spectacolului lui Ciulei: Marcel Iureş interiorizează alternanţa neliniştilor şi certitudinilor într-o prezenţă discretă, dar tulburătoare. Prinţul lui nu va deveni niciodată rege, el nu vrea să impună altora nimic, dar nici nu vrea să accepte ceea ce-i impun alţii. Ceea ce se întîmplă în Danemarca este mai întîi o dramă personală şi prin intensitatea ei devine universală. Iureş se potriveşte cel mai bine cu desenul general al spectacolului, cu retorica lui anti-retorică. Actorul a renunţat la procedeele, lipite parcă de piele, ale unei teatralităţi răsfăţat-demonice, pentru exprimarea inteligentă a unei sensibilităţi îndurerate. Hamlet iubeşte şi se teme de urmările iubirii, îşi cenzurează elanurile şi interoghează neîncetat raţionalitatea unei lumi indiferente, cînd nu este ostilă. Tot ce îl confirmă vine din ceea ce alţii nu văd, nu ştiu sau nu sesizează. E singur, deşi îi înţelege pe toţi. Preţul apropierii este crima: cînd vrea să comunice cu mama-regină îl ucide pe Polonius şi intră astfel în lumea celorlalţi, în vîltoarea crimelor necesare, a nesfîrşitelor nepotriviri dintre cauze şi efecte.
Din regizor, Hamlet se transformă în actor. Reflexivitatea devine acţiune: mişcările şi vorbele, intenţiile exprimate şi minciunile implicite rezonează în arcurile întinse ale prezenţei scenice a lui Hamlet. Momentul forte al montării, "Cursa de şoareci", spectacolul din spectacol, menit în intenţia lui Hamlet ca prin jocul iscusit al dramei să-i facă pe păcătoşi să-şi strige păcatul este expresia recunoaşterii neputinţei: păcătosul este tulburat, dar nu renunţă la dividendele crimei. Labirintul de oglinzi adevărate şi deformate creat de trupa pribeagă sugerează nobleţea idealului pur de teatru cu care ar trebui să rimeze întreaga montare. Irina Petrescu şi Ion Cocieru sintetizează memorabil această experienţă fulgurantă. Dar nici inteligenţa, nici arta, nici iubirea nu pot opri răul. Acesta pare a fi mesajul transmis de regizorul Ciulei, solidar cu regizorul Hamlet.
Convingătoare, cel mai des tulburătoare, luciditatea expunerii premiselor nu devine în spectacolul de la Bulandra o magie a participării. Se poate accepta că fantoma este un om cu barbă povestind un secret ştiut numai de el, dar prezenţa lui în scena din iatacul reginei pare a fi extrasă dintr-o dramă de bulevard. în scena duelului, încrucişarea spadelor acoperă trăirea oamenilor. O contribuţie esenţială la dezordinea din final are Ştefan Bănică jr, interpretul lui Laertes, agitat fără înţeles. Este încă unul din momentele cînd gesturile şi vorbirea actorilor sînt în dezacord cu intensitatea momentului dramatic. Fortinbras (neidentificat, alt interpret decît cel trecut în program), anunţă într-o recitare calpă surlele şi fanfarele, fără prea multă legătură cu ceea ce s-a întîmplat pînă atunci pe scenă. Restul e hărmălaie, nu tăcere.
Poate că Liviu Ciulei este mai înţelept acum, decît atunci cînd a montat Furtuna sau Visul, dar această înţelepciune îl îndepărtează de nevoia de a se bucura a spectatorului. De a se bucura, prin ecoul stîrnit în sufletul lui de tragedia personajelor. Evident, în teatrul românesc este nevoie de reperul simplităţii, al adevărului din text, al orgoliului de a fi inteligent şi talentat prin ceilalţi. Şi din acest punct de vedere, s-ar putea ca acest spectacol cu Hamlet să însemne mai mult în timp, prin educarea gustului pentru teatru, decît prin virtuţile sale de la premieră.
Spectatorul mai mult sau mai puţin cîrcotaş observă ruperile de ritm, caracterul pompos al costumelor, dezordinea provocată de figuraţie, eforturile unor mari sau buni actori de a suplini, prin procedee, înţelegerea dată de trăire. Relaţia cu Hamlet este relevantă pentru Polonius (Ion Pavlescu) şi cuplul format din Rosenkrantz (Răzvan Vasilescu) şi Guildenstern (Cornel Scripcaru). Ei joacă în acelaşi timp ceea ce sînt şi ceea ce vede tristul prinţ în ei: prezenţa lor scenică îl justifică dar îl şi modifică pe Hamlet. Adriana Titieni este o Ofelie foarte pămînteană, mai mult fiică a lui Polonius, decît iubită a prinţului. Ceea ce se înscrie în logica montării şi în ceea ce am putea bănui c-ar fi puterile interpretei, pînă la scena nebuniei, cînd ambele sînt depăşite. Cuplul regal, Dan Aştilean şi Valeria Seciu intenţionează să arate rapacitatea senzuală la maturitate. Actorii nu par prea convinşi de realitatea legăturii dintre ei şi nici nu e clar de ce ţin atît de mult să cuminţească gîndurile lui Hamlet.
Bruiat de o reclamă inadecvată, spectacolul de la Teatrul Bulandra are a se lupta cu cea mai teribilă dintre fantomele care pot bîntui într-un teatru: nostalgia tinereţii, a frumuseţii, a succesului născut de trăirea solidară. în anul 2000, Liviu Ciulei nu a regăsit teatrul părăsit în anii 70, nici măcar pe cel vizitat în 1990. Pentru noii veniţi, legenda a fost mai puternică decît omul. Şi poate că şi Prospero a obosit de cînd tot primeşte oaspeţi pe insula lui, arătînd vremii - aşa cum cere Hamlet - "forma şi limitele ei"...



Hamlet de William Shakspeare * Teatrul Bulandra * Traducere de Nina Cassian * Regia: Liviu Ciulei * Decorul: arh. Octavian Neculai * Costumele: Nina Brumuşilă * Muzica: Ildiko Fogarassy * Distribuţia: Marcel Iureş (Hamlet), Victor Rebenciug, Dan Aştilean (Claudius), Ion Cocieru (Fantoma tatălui lui Hamlet, Actorul principal), Valeria Seciu (Gertrude), Ion Pavlescu (Polonius), Stefan Bănică jr. (Laertes), Adriana Titieni (Ofelia), Andrei Aradits( Horatio), Răzvan Vasilescu ( Rosenkranz), Cornel Scripcaru (Guildenstern), Fortinbras (Vlad Zamfirescu), Valentin Popescu (Voltimand), Mihai Cibu (Cornelius), Şerban Pavlu ( Marcellus), Gheorghe Ifrim ( Bernardo), Costel Caşcaval ( Francesco), Petre Lupu (Osric), Răzvan Săvescu ( Reinaldo), Irina Petrescu (Actriţa principală), Mihai Constantin (Groparul) ş.a.