Anul trecut au fost publicate trei cărţi de mărturisiri ale unor scriitori români de primă mână, cărţi care, prin felul în care au fost primite de public şi de lumea literară, dovedesc importanţa unui demers de acest fel. Vorbesc, desigur, de Ce a fost – cum a fost, cartea de dialoguri dintre Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache apărută la Polirom, de Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana (Humanitas) şi de Scriitor în comunism de Ştefan Agopian (Polirom). Toate, cărţi elogiate, nominalizate la cele mai importante premii literare ale anului trecut, şi chiar laureate, cărţi despre care s-au scris zeci de cronici şi care s-au aflat în topurile de vânzări. Memorialistica, deci, interesează, chiar mai mult decât cărţile de ficţiune, probabil şi pentru că ea conţine implicit acea doză de „culise”, dezvăluind publicului poveşti şi feţe ale personajelor accesibile, altminteri, numai actorilor lumii culturale. Apoi, pentru partea de istorie pe care implicit o presupune un exerciţiu de memorie şi care, subiectiv prezentată, vine să adauge o faţetă nouă versiunii cunoscute a epocii.
Chestiunea este confirmată de o altă carte de memorii, apărută recent la Editura Polirom, Anii romantici, semnată de Gabriela Adameşteanu. Sigur, mai este un ingredient la reţeta de succes pe care am încercat s-o schiţez mai sus: numele autorului. Ca şi în cazul cărţilor menţionate anterior, cele apărute anul trecut, volumul de memorialistică al Gabrielei Adameşteanu a atras publicul de la bun început, fiind cea mai vândută carte a Editurii Polirom la recenta ediţie a Bookfest. Pe bună dreptate, pentru că, după părerea mea, o carte de mărturisiri a unui autor de această talie este întotdeauna un eveniment.
Anii romantici, carte de peste 400 de pagini, este de interes atât prin aspectul autobiografic, cât şi prin valoarea documentară, în special cu referire la începutul anilor ‘90, la formarea Grupului pentru Dialog Social, la primii ani ai opoziţiei democratice, pe când autoarea era redactor-şef al revistei „22” – care sunt şi „anii romantici”. Alcătuit din scurte bucăţi de proză, volumul nu prezintă evenimentele cronologic, autoarea preferând să meargă pe fluxul memoriei şi să facă evocări ale unor persoane sau evenimente din trecut, pentru ca apoi să revină la prezent şi iar apoi la alt episod din trecut.
În mod evident, multe dintre episoade au un caracter autobiografic pronunţat, şi aici vorbim de povestea debutului, a oamenilor care i-au ghidat primii paşi în literatură (Nora Iuga, Sânziana Pop, Paul Goma), a anilor studenţiei, repartiţia postului de redactor al Editurii Politice, prima slujbă, până la anii postrevoluţionari, un grav accident de maşină din 1991, GDS-ul, „obsesia jurnalisticii, obsesia politicii”, aşa cum se intitulează unul dintre capitole. Amplu, cuprinzând mai multe capitole, este „romanul familial”, povestea Adameştenilor, cum le spune autoarea. În Fraţii Adameşteni, Linia gorjeană, Destine de femei, Povestea numelui, O familie pacifisată, Modelul, Destinul unui chirurg, scriitoarea creionează o istorie a familiei sale, cu accent pe portretele unchilor, în special ale favoriţilor, Ion – Oiţă, pentru rude – şi Dinu Adameşteanu, intelectuali de primă mână, primul fiind unul dintre creatorii şcolii româneşti de patologie medicală veterinară, iar celălalt, renumit arheolog italian, după emigrare. Este, apoi, o foarte valoroasă reconstituire a lumii literare şi a vieţii dintr-o editură în anii comunismului, prin relatări şi portrete valoroase (Miron Radu Paraschivescu, Mihai Şora, Adrian Păunescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu), făcute cu dorinţa de a surprinde nuanţele şi de a corecta, cum singură spune undeva autoarea, viziunea în alb-negru asupra epocii.
O regăsim în aceste relatări, în funcţie de subiect, atât pe jurnalista Gabriela Adameşteanu, cât şi pe scriitoare. Întâia parte a cărţii, al cărei conţinut se referă în cea mai mare parte la prima „ieşire” din ţară a autoarei, bursa de trei luni de la Iowa City, e scrisă mai puţin emoţional decât prima. Memorialista ţine să-i dea replica în special lui Mircea Cărtărescu, cel care a relatat din perspectiva sa aventura aceleiaşi burse în Frumoasele străine, dar şi altora, de pildă Anei Blandiana. Replica nu are tonul unei revanşe însă, ci al unei „corectări”, al unei puneri la punct a detaliilor, a restabilirii adevărului. Spiritul polemic al jurnalistei îşi adjudecă aici partea leului. Tot aşa se întâmplă şi în cazul rememorărilor, numeroase, ale începuturilor GDS, presărate cu citate efective din documente (Declaraţia de constituire a GDS, Proclamaţia de la Timişoara), pentru o şi mai mare acurateţe.
În a doua parte însă, rememorarea familiei capătă o altă tonalitate, caldă, aproape romanescă: „În anul când am devenit studentă, nu numai Radu Cioculescu a murit în închisoare, ci şi unchiul meu, Cornel Adameşteanu. Bunicii mei paterni, preotul Ioan Adameşteanu şi soţia sa, Maria, au avut zece copii, o cifră curentă pe atunci: însă repartiţia pe sexe, nouă băieţi şi o fată, era mai rară. Din păcate, primul lor băieţel, Petre, a murit la şapte ani.”
Scrisă cu nerv şi cu talentul dintotdeauna al Gabrielei Adameşteanu, Anii romantici e o carte mustind de informaţie la prima mână despre anii comunismului, despre primii ani de după ‘90, despre lumea literară şi, în fond, despre viaţa în România acelor ani, despre lucruri care sunt ale noastre, ale tuturor.