Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Fondul sufletesc al istoriei literare de Cosmin Ciotloş

La Echinox, în atelier. Corespondenţă Marian Papahagi-Ion Pop. 1969-1981, Ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 170 pag.

Acum doi ani apărea, la Editura Muzeul Literaturii Române, savuroasa corespondenţă dintre Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Era prinsă acolo, în puţine pagini (atâtea câte au îngăduit stagiile în străinătate ale celui din urmă), relaţia dintre un maestru de cea mai pură extracţie şi eminentul său discipol. Fiecare dintre ei îşi asuma în intimitatea epistolară câte o poză care, departe de a fi dizgraţioasă sau excesivă, nu făcea în fond decât să îngroaşe expresiv contururile unui statut. Zaciu era catedratic şi cald, dând sfaturi care, ştia, cădeau pe un sol fertil.

Memorabilă mi se părea, mi-amintesc, recomandarea ca după susţinerea tezei, tânărul doctor să nu se dedea unei boemii de prea lungă durată. Asta în condiţiile în care nimic, în profilul moral al lui Marian Papahagi, nu trăda o atare înclinaţie, spaţiul lui de devergondaj fiind dimpotrivă, mai apropiat de bibliotecă decât de cafenea. Singurele excese pe care şi le permitea (din ce lasă să se vadă volumul cu pricina) se rezumau la spontane şi fermecătoare parade de erudiţie.

Cu totul diferite ca ton îmi apar, astăzi, scrisorile pe care, în aceeaşi perioadă, acelaşi Marian Papahagi le schimba cu profesorul (la acea vreme, asistentul universitar) Ion Pop. Spectacolul se diminuează până-ntr-atât încât replicile clamoroase devin aproape inaudibile. Chiar dacă la început tonul e protocolar şi prudent (justificând diferenţa de şapte ani dintre cei doi), de la un punct încolo familiaritatea se instaurează şi, odată cu ea, intră în joc o anume urgenţă a eficacităţii. Din iunie 1969 (de când datează prima misivă expediată de Papahagi) şi până în aprilie 1970 (când formula „Stimate domnule Pop” lasă locul colocvialului „Dragă Jean”) regimul acestei corespondenţe se schimbă fără întoarcere. Dacă, în compania lui Zaciu, gesturile lui Marian Papahagi capătă moliciunea levantină a taclalei savante, atunci când îi scrie lui Ion Pop, autorul Criticii de atelier se molipseşte de o rigoare germană şi de o brevilocvenţă mai mult decât (plus quam) septentrională. Nu mai are timp de gratuităţi, nici răbdare să frazeze amplu. Amănuntul e paradoxal. Şi nu ştiu dacă e bine să-l punem pe seama lipsei de umor pe care, culpabilizându-se pe nedrept, şi-o asumă Ion Pop în prefaţă. Chiar de însuşirea va fi fiind adevărată, mi se pare că ea e compensată cu asupra de măsură de imensa afecţiune (adeseori declarată şi întotdeauna prezentă) pe care acesta i-o poartă mai tânărului său coleg. Din Cluj, ca şi din Paris (unde va prelua un lectorat de română) Ion Pop simte nevoia unei prietenii înalte, pe care s-o onoreze şi de care să se simtă onorat. S-a lecuit deja de iluzii şi ştie că sunt foarte puţini cei care merită demnitatea unei asemenea încrederi. Marian Papahagi e printre aceşti happy few. Nu vom regăsi în paginile cărţii confidenţe factuale. În schimb, radiografiile sufleteşti abundă: „am avut zile în care singurătatea mi s-a părut insuportabilă şi orice gând întors către o imagine în care am investit suflet, rămasă într-un trecut, se dilata teribil, câştiga o însemnătate ce n-aş fi bănuit-o altă dată. S-a întâmplat astfel ca şi micile şi marile tristeţi provocate de lipsa ecoului din partea celor cărora le scriam să devină copleşitoare adeseori, cu atât mai mult în cazul unor prieteni dintre cei mai apropiaţi” (pp. 93-94).

Ce mai înseamnă umorul amical în faţa unor asemenea probe de devotament?

Adevărul e că, deşi n-o face numaidecât în cuvinte (scrisorile sale fiind semnificativ mai puţine şi mai scurte), Marian Papahagi răspunde cum se cuvine acestor sentimente superlative. Şi o face ca un fin psiholog. Nu întorcându-i, amplificat vorbele partenerului său de dialog, ci făcându-i, fără emfază, un dar nepreţuit. E evident, pentru oricine citeşte această carte, cât de ataşat este Ion Pop de fenomenul echinoxist, pe care l-a amorsat şi de a cărui continuitate se simte încă răspunzător. Desele supărări pe infidelităţile foştilor redactori (în care detectează urme de meschinărie juvenilă), repetatele afirmări ale intenţiei de a părăsi conducerea revistei (pe care, se vede cu ochiul liber, nu e cazul să le luăm prea în serios, ele fiind mai degrabă expresia unei iubiri trădate), toate acestea fac parte din el şi îi mobilizează resorturile cele mai adânci. Înţelegând asta, cu supleţea celui care, cum ştim, a dat interpretări strălucite unora dintre cele mai dificile texte ale lui Ion Barbu, Marian Papahagi acceptă să intre în board-ul Echinoxului, într-o poziţie cel puţin acaparatoare şi, în tot cazul, cronofagă. Ştie că Ion Pop e excedat de complicaţiile organizatorice (inclusiv de natură socială) pe care le presupune redactarea unei reviste de nivelul Echinoxului. Orele de la facultate, articleria constantă şi lucrul la cărţile proprii înseamnă, deja, prea mult. Iar rezolvarea daraverilor redacţionale n-ar face decât să se adauge, nefast, unei liste de obligaţii epuizante. Ştie, la fel de bine că un eventual faliment valoric al proiectului ar echivala, pentru colegul său mai mare, cu o catastrofă ale cărei efecte vor fi greu de surmontat. Putem bănui în ce grad o asemenea risipă urma să-i afecteze meticulosului Marian Papahagi programul de studiu. O intuia şi el la fel de bine. Şi totuşi, în virtutea unei prietenii pe care o împărtăşea fără rest, nu refuză propunerea venită, în 12 noiembrie 1972, de a prelua efectiv Echinoxul.

O face însă cu exemplară delicateţe, impunând nu o „rotaţie” la vârf, ci un tandem în care, moral vorbind, el să joace rolul secondantului. Momentul e important pentru istoria literară, dar, eu unul văd în el mai mult decât atât. O lecţie de o eleganţă irepetabilă:

„Înţeleg viitoarea formulă ca o dirigenţă colegială în care, fireşte, vei putea lua absolut orice hotărâre vei crede de cuviinţă, ca unul mai cu experienţă şi mai «literat» decât ceilalţi, subsemnatul inclus. Cred că împreună vom putea duce foarte bine revista, şi nu te teme, nu vei răpi nimănui nici un laur ca director al revistei. Asta în primul rând. E evident că la început va trebui să-mi spui toate tainele profesiei de care eu prin forţa lucrurilor m-am îndepărtat. Odată învăţat, mă voi ocupa eu de toate formalităţile şi sâcâielile. Nu mă lua drept unul care vrea să facă pe emotivul. Am un plan pe care îl cred destul de bine pus la punct de organizare a redactorilor, fără nici un totalitarism din parte-mi şi cu singurul scop al unei distribuiri cât mai egale a responsabilităţilor. N-am nici o veleitate de tiran conducător, dar nici de apostol, şi mă închin în momentele fericite de ieşire din abulie la nişte zei ai organizării care, între noi fie zis, sunt şi ei necesari” (p. 87).

Un moment crucial, emblematic pentru lumea culturală românească din anii comunismului, îl reprezintă cel legat de posibila desfiinţare morală a Echinoxului (un ordin „de sus” impunând schimbarea denumirii). Ştirile care-i parvin la Paris îl înspăimântă şi-l înfurie pe altminteri atât de pacifistul Ion Pop. E gata să renunţe la o colaborare care, păstrând echipa revistei, ar avea totuşi, un frontispiciu diferit. Alarmat, dar şi dezinformat, din câte se pare, intuieşte un complot dintre cele mai oribile. Din nou, scena are o dublă importanţă. Căci, interesând ca document istoric, ea e infinit mai tuşantă ca mostră emoţională. Pentru Ion Pop, Echinoxul înseamnă, fără exagerare, totul (şi o asemenea statornicie e, în sine, admirabilă). Pentru Marian Papahagi, prietenia e suverană. Încă o dată, de la mii de kilometri distanţă, acest rafinat explorator al insondabilelor găseşte les mots justes, aşa încât să-şi liniştească interlocutorul (chiar dacă întâmplările păreau să se precipite). E şi multă diplomaţie la mijloc, desigur. Dar e şi o fineţe, pur şi simplu, umană: „Sper că nu te îndoieşti de obiectivitatea mea: de aici plecând, o să-ţi spun că m-au mirat nespus o seamă de lucruri pe care le-ai scris în scrisoare, la care faci aluzie, căci nu cred că ţi-au fost înfăţişate exact. Oricum, cei care ţi-au scris de moartea Echinoxului şi bucuria foştilor echinoxişti la acest eveniment. Au avut timp s-o facă fiindcă n-au trebuit să acţioneze pe cât posibil ca acest lucru să nu se întâmple” (pp 102-103). Relatarea în detaliu a evenimentelor se întinde pe încă nouă pagini. Ceea ce e, fără doar şi poate, un record. Cum s-au petrecut lucrurile şi cum eschivele stilistice au salvat excelenta revistă universitară clujeană de la disoluţie, e o altă problemă, interesantă pentru monografişti.

Pentru cititorul fără ambiţii studioase (ca şi pentru cronicarul literar) această carte rezistă ca un eşantion al unei prietenii pe două voci, diferite, dar aflate într-o emoţionantă sintonie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara