Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Folclor din timpul comunismului şi nu numai... de Alex. Ştefănescu


A apărut un nou număr (2-3/ 2002) al revistei Memoria ethnologica, revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală editată de Centrul Creaţiei Populare Maramureş, cu sediul la Baia Mare. Este vorba nu de un periodic oarecare, de interes local, ci de o enciclopedie în continuă extensiune a folclorului românesc, din care se publică trimestrial câte un volum. Redacţia formată din Dumitru Iuga (coordonator), Florin Pop şi Nicolae Păuna Scheianu, ei înşişi specialişti în domeniu, are în jurul ei o întreagă armată de colaboratori competenţi - folclorişti, etnologi, istorici -, la curent cu cele mai moderne metode de investigare creaţiei populare (sau deţinători ai unor metode proprii).
Paginile revistei sunt ingenios organizate grafic, conţinând, în afară de studii şi eseuri, mai multe mii de versuri tipărite ca marginalii. Studiile şi eseurile prezintă toate interes. Iată numai câteva titluri: Mărturii ale creştinismului vechi în folclor. Botezul de Paşti de Silvia Chiţimia, Sărbătoarea plugarului: reconstituire şi restituire de Narcisa Ştiucă, Despre neam - câteva observaţii de Anamaria Iuga, Moaşa - mediator între nou-născutul "necunoscut" şi lumea "cunoscută" de Mihai Dăncuş, Fata Pădurii şi Omul Nopţii - legende mitologice de Parasca Făt, Miturile şi tentaţia (re)actualizării de Gheorghe Mihai Bârlea, Desvrăjirea şi decreştinarea lumii de Nicolae Iuga, Descântecul - corolarul magicului de Emilia Coralia Pop, Câteva consideraţii privind situaţia ethnologiei româneşti de Vasile Avram, Prolegomene privind religia în Balcani - de John Nandriş (trad.: Nicolae Păuna Scheianu), Vremea. Magie meteorologică de Pamfil Bilţiu şi Maria Bilţiu.
Unele texte cuprind evocări ale unor momente de o tulburătoare frumuseţe din viaţa satului românesc de altădată. Nicoară Timiş povesteşte cum erau "şezătorile de odinioară" la Borşa:
"După ce cinau, fetele veneau la şezătoare. Unele cu caiere de lână ori de cânepă, altele cu cosăle, sau tricotau ciorapi şi mănuşi. Cele mai tinerele fete erau însoţite la şezătoare de mamă sau bunică. Lucrul fetelor dura cam până la miezul nopţii. în şezătoare veneau şi feciori. Aceştia cântau din fluier, ori spuneau poveşti. Gazda casei, om mai în vârstă, spunea diferite întâmplări şi poveşti. Şi fetele horeau hori frumoase, de dor şi de dragoste, ori de lume. Uneori, când în şezătoare veneau feciori mai tineri, fetele le horeau hori satirice, ori le aduceau apă şi otavă, să mai crească. De obicei feciorii umblau într-o seară în mai multe şezători. în unele, feciorii cântau şi jucau cu fetele după muzica interpretată la fluier. Dacă aveau feciorii de mers şi la alte şezători, ei, cam după un ceas, cel mult două, îşi luau rămas bun şi plecau. Fetele îi petreceau, pe unii dintre ei, până în tindă sau până în şatră, apoi îşi reluau lucrul, că aşteptau şi alţi feciori.
Dacă nu veneau feciori în şezătoare, o femeie mai în vârstă şi pricepută făcea descântece de adus feciori. Şi, după descântecul de adus, nu dura mult şi se auzeau cum vin feciorii cântând. Pe lângă horit şi joc, în şezătoare se mai practicau şi alte moduri de a se simţi bine. Feciorii luau, unii dintre ei, fusele de la anumite fete şi acestea trebuiau să şi-l răscumpere. Plata pentru a-şi primi fusul era sărutul. De obicei fusul era luat de către fecior de la fata de care era sigur că va accepta sărutul. Altfel, refuzul însemna întinderea firelor toarse pe fus pe garduri. Dar aşa ceva se întâmpla foarte rar. Era obiceiul ca anumite fete să doarmă cu feciori în şezătoare. După ce cutreierau 2-3 şezători, feciorii trăgeau la una dintre ele unde aveau fete cumsecade. La ultima şezătoare feciorii, 5-6, se opreau şi, cam după miezul nopţii, dormeau acolo cu fetele. Fiecare fecior se aşeza lângă o fată pe care o cunoştea mai bine, ori o iubea. Fetele care se înţeleseseră să doarmă în şezătoare se opreau din lucru. Celelalte fete plecau acasă, fie însoţite de feciori, ori de fraţi sau bunici, ori şi singure, dacă locuiau în vecini. Se obişnuia ca feciorii să aducă horincă, cu care cinsteau gazda casei şi pe celelalte persoane din şezătoare. Fetele închinau, puneau paharul sau oiaga la gură, dar nu beau. Dacă horinca era pusă în pahar, acesta trecea la fete din mână în mână, ele îl duceau până la gură şi-l dădeau mai departe.
Gazda casei aducea fân sau paie, le aşternea pe jos, aşeza peste ele cergi groase de lână. Mai scotea 2-3 cergi de acoperit. Fetele şi feciorii, perechi, rămaşi în şezătoare, se culcau şi dormeau toţi împreună, unii lângă alţii, cât erau casa şi aşternutul de mari. Atât fetele, cât şi feciorii, nu se dezbrăcau, dormeau îmbrăcaţi. Doar pieptarele şi sumanele şi le puneau de căpătâi, în loc de perină. Nu se stingea lampa, ci se potolea, iar focul ardea mocnit în cuptor, ori în şpori. Fetele şi feciorii perechi nu dormeau de fapt, ci stăteau la poveşti în şoaptă. fiecare, atât fata, cât şi feciorul, aveau ce-şi spune, câte-n lună şi în stele. în mod decent, să nu-i audă ori să-i vadă, feciorii îmbrăţişau fetele, le sărutau, dar numai atât. Dacă feciorul punea mâna pe pieptul fetei ori mai la vale, atunci fata îl respingea şi risca să rămână singur. între cei doi avea loc o dragoste curată. Deşi dormeau împreună, ei îşi purtau respect şi nici vorbă să aibă loc actul sexual între ei, aşa cum credeau unii, necunoscători ai acestui obicei. E greu, desigur, să creadă unul neavizat că între cei doi tineri îndrăgostiţi, dormind împreună, nu se întâmpla nimic."

La fel de frumoase - neverosimil de frumoase - sunt şi versurile populare (hori, strigături, ţipurituri, cântece de leagăn, jocuri de copii, amintiri, balade, oraţii şi strigături la nuntă) reproduse în revistă. Un singur exemplu:
"Mare-i noaptea şi nu dorm,/ Ce se face bietu somn?/ Da' l-oi pune somn pe somn/ Şi-ntr-o noapte tăt îl dorm,/ Da' l-oi pune tăt p-olaltă/ Şi tăt l-oi durni odată."
Ioan Chiş Ster clarifică problema aşa-zisului "folclor poetic nou", creaţie caricaturală, de fapt, a unor activişti culturali din timpul regimului comunist care atribuiau în mod abuziv ţăranilor cântece de slăvire a stilului de viaţă impus de sovietici:
"Frunzucă verde de vie,/ Drag mi-e la gospodărie,/ Când viu sara din câmpie/ Văd lanu de grâu frumos,/ Suflă-l vântu-n sus şi-n jos,/ Mai îl suflă cătă soare -/ Drag mi-e că nu văd răzoare./ Frunză verde şi una,/ Bine-mi place a lucra/ Pământu tot o tarla..."

Adevăratele sentimente ale ţăranilor faţă de "gospodărie" (gospodăria colectivă), faţă de "pământu tot o tarla" etc. reies din adevăratul folclor, creat - clandestin - în timpul comunismului:
"Du-te, tătucă,-nainte/ Şi-i fă loc la preşedinte/ Şi-i sapă groapa-n pătrat/ Să încapă toţi din Sfat/ Că-am avut zece hectare/ Şi ne-o dat treizeci de are./ O, da' n-ai avut lădoi feştit,/ Cu ziar te-o învălit!"
Definiţiile de o ironie caustică date modului de viaţă comunist ca şi parodierea formulelor de proslăvire a comunismului ilustrează - încă o dată - rafinamentul creaţiei populare româneşti. în strigături care nu durează decât câteva secunde sunt concentrate idei politice mai ofensive şi mai subtile decât în romane de sute de pagini:
"Bine-mi pare că nu-s scris/ în partidu comunist.";
"Cine lucră politic/ Azi i domn, mâine-i nimic.";
"Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat.";
"Trăiască cine-a trăi,/ Trăiască comuniştii:/ Nu ne temem noi de ii -/ Muştele şi ţânţarii!";
"Frunză verde laba gâştii/ Să trăiască comuniştii,/ Frunză verde de săcară -/ Să trăiască până-astsară.";
"S-o suit frunza la munte/ Ş-o ajuns coada de frunte./ Da' coborât-o frunza jos,/ Iară-i coada unde-o fost."
Citind Memoria ethnologica reconstituim drumul parcurs de la şezătorile de altădată, pline de farmec, la groteştile baluri organizate de sindicate la căminele culturale. "Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat." - nimeni nu a mai exprimat atât de inteligent şi decent şi, în acelaşi timp, cu atâta tragism, starea de spirit a românilor din timpul comunismului.