Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Foaie de observaţie de Daniel Cristea-Enache

Eugen Suciu, Ţeasta, viziune grafică şi coperta de Mircia Dumitrescu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 72 pag.

Volumul lui Eugen Suciu, Ţeasta, este subţire ca o lamă de cuţit şi în el autorul nici nu a încercat să inducă în eroare cititorul, apelînd dimpreună cu editorul la trucuri ieftine precum o hîrtie mai groasă ori două versuri prelungite pe pagina următoare, ca să iasă un număr de coli totuşi acceptabil. Cartea ar fi putut să fie „mărită” şi prin ilustraţii ale unui artist precum Mircia Dumitrescu, a cărui viziune grafică se află într-o comunicare de profunzime cu a poetului.

E o diferenţă însă între autorii ce nu au nimic de spus, literar vorbind, şi care totuşi ambiţionează să poarte însemnele exterioare, editoriale, ale scrisului; şi poeţi autentici, ca „optzecistul” Eugen Suciu, care îşi decantează experienţa livrescexistenţ ială într-o artă a esenţialului.

Poemele de aici îmi confirmă două observaţii de ordin general. Mai întîi, evidenţa că poezia este discursul literar care poate exprima cel mai mult cu cele mai puţine cuvinte, într-un raport uneori uimitor între amplitudinea referenţială şi economia de litere. Poetul este cel care poate muta „lumea”, „viaţa”, „fiinţa”, toate aceste mulţimi incomensurabile, în numai cîteva versuri. Apoi, observăm cum el poate transforma generalul în particular (şi în personal), şi invers. Din experienţe personale, interioare şi intime, el scrie texte pe care lectori atît de diferiţi le percep ca foarte apropiate, familiare, pentru că versurile citite par a vorbi anume despre experienţele lor, distincte. Poetul face poezie pentru toţi necunoscuţii care se vor recunoaşte în poemele lui.

Iată o Scrisoare mallorcheză către Mircia Dumitrescu întrunind datele unei arte poetice, dar o ars poetica fără acea (auto)expunere şi legitimare a unui program artistic. Suciu intră în propriul format liric şi îl asumă într-un mod aproape dramatic, ceea ce va exclude riscul retoric al poeziilor de acest tip, didacticismul lor: „Am băut din acelaşi pahar/ ca şi cum am fi băut din aceeaşi femeie// atleţi ai bucuriilor simple/ cenuşii de lăcomie/ sîngele de prin artere/ l-am rînduit cu lopata/ şi cu el am mutilat un vaiet «de 50 de ani»/ încît acum/ drumul mîinii pînă la pahar/ e un vers necitit// pe la mese/ viaţa se sfărîmă între degete/ cuvinte buimace/ tresar din manşete/ şi se agaţă cu gheara de bolţi// în capul meu umplut cu apă/ pe maluri stau oameni/ cu pietricele în mîini// la o aruncătură de băţ/ sleit jupuit bolnav de – oboseală/ zace printre smîrcuri poemul/ poemul care nu poate fi împărţit cu nimeni// pîinea noastră/ cea de toate zilele”.

Sînge, artere, mîini, degete, „capul meu umplut cu apă”: o serie aşa zicînd anatomică este parcursă la vedere în această Scrisoare. Ea e întrepătrunsă şi amestecată cu termenii unei alte serii: vers „necitit”, cuvinte „buimace”, poemul, „poemul care nu poate fi împărţit cu nimeni”. În această a doua linie, a textului din text şi a cuvintelor, versurilor, poemului exprimate în cuvinte, versuri, poem, observăm aceeaşi coeziune ca şi în prima. Numai că arta poetică a lui Suciu iese complet din schema presupusă (echivalarea scrisului cu o experienţă intimă), ducînd liniile iniţial paralele pînă la extrema în care ele se ating şi se confundă. Din această calmă nebunie dislocantă va ieşi frumuseţea Scrisorii . În timp ce „viaţa se sfărîmă între degete”, poemul din poem „zace printre smîrcuri”, „sleit jupuit bolnav de-oboseală”. El pare a fi preluat nu numai funcţiile vitale, ci şi condiţia fragilităţii şi vulnerabilităţii. Poemul, constructul atît de sofisticat al lui Suciu, nu este un concept. El e un animal, un om care suferă, iar manifestul poetic al autorului iese tocmai din concreteţea lirică a textului care avansează spre nu se ştie ce.

La fel se prezintă lucrurile şi în poemele atît de scurte, încît parcursul pentru desfăşurarea textului-care-seface ar fi putut părea prea redus. El rămîne aşa, dar Suciu reuşeşte performanţa comprimării şi esenţializării „pe orizontală”. În Palizi, în numai şase versuri, avem tot procesul: „Palizi cum sîntem/ geloşi pe cuvinte/ nu aflăm micile amănunte/ despre felul în care murim// murim ca fraierii/ într-un vers de doi lei”. Remarcabil este şi Conduita limbajului, pe pagina următoare din Ţeasta: „Încăpăţînarea creionului chimic/ descrie cu mişcări precise/ legătura dintre/ salivă şi celuloză/ ugerele lente/ şi ţestele de prin păduri/ dintre cunoaştere şi uitare/ şi lumea murdară murdară murdară/ dintre cuvinte şi rouă”. Poemul este pe cît de simplu, pe atît de straniu, şi pe cît de precis condus, pe atît de impredictibil de la un vers la altul.

În ambele texte (şi în majoritatea celor din volum) există o relaţie de asimilaţie reciprocă între seria biologică şi fiziologică, existenţial-omenească, şi cea literară, textuală, poematică, versificatorie. Poetul aspiră să se piardă cu totul în conştiinţa poemului care-i va supravieţui. Realitatea figurativă, care încheie bine prima (şi, prin comparaţie, mai puţin realizata) secţiune din carte, Aromă şi ticuri, indică sensul acestei ieşiri prin dimensiunea poemului. Visul din visul din visul din Inception poate avea şi echivalarea poemului din poemul în care autorul devine personaj, iar acesta din urmă se va salva odată cu poezia ce-i va supravieţui celuilalt. Într-o lumină spectrală, totul pare deopotrivă îngrozitor şi liniştitor: „La lumina acestor pulpe strălucitoare/ voi coborî/ să mă reîmpac/ cu ce am zăvorît/ în negaţie şi în oraş// ştiu la casa de vizavi/ cîteva ferestre/ pe care în noaptea asta/ vîntul le va împături/ ca pe nişte piei de animal// mi-s mîinile reci/ picioarele reci/ «şi alfabetele ard, ard»”.

În a doua secţiune, şi mai valoroasă, limbajul poetului devine încă mai „familiar”, iar discursul său, tot mai puţin discursiv. Expresivitatea este neobişnuită, în condiţiile în care Suciu pare că nu mai face deloc poezie. „Absconditatea rece” remarcată la debut de Nicolae Manolescu nu mai e cultivată deloc într-un poem ca În ultima vreme, în care se cuprinde o întreagă experienţă personală şi generală, existenţială şi poetică: „Prea multe orgolii/ în ultima vreme/ mi-au ciuruit sacoul şi inima// pe aleile proaspete – verzi/ cu palmele îmbibate de spaimă/ prea des păşesc de o vreme/ în urma sicrielor// în convoi se aud voci/ «nu mai plînge/ după tine n-o să plîngă nimeni/ pantofii tăi au toc?»// trei sute am dat pe ei/ şi mă simt foarte bine”.

În Foaie de observaţie, versurile par desprinse unul din celălalt, într-o suită coerent-simbolică, pînă la cel final, care schimbă complet perspectiva. Poetul care îşi observă poemul bolnav devine, nu se ştie cum, poemul însuşi, deodată resuscitat. Trecerea de la „deschide brusc ochii” la „văd” e nu doar una de persoană gramaticală. Foaia de „observaţie” a devenit pagină de poezie: „În sertarul cu diagnostice/ printre frunze şi flori de muştar/ presate între file/ cuibărite în armura ei de tăcere/ se iţeşte o clipă/ se-agaţă de minutar/ şi de-acolo urcă direct în măduva lumii/ mînjită cu rugăciuni şi cu şoapte// poemul cel mai slab/ cel mai debil/ poemul cu batic/ eu simt nevoia să-l resuscitez// cu podul palmelor pe piept/ apăs ritmic/ îi fac respiraţie gură la gură/ ca «unui asfinţit criminal»// cînd totul pare pierdut/ deschide brusc ochii/ şi văd:// case. dealuri. mesteceni.”

Să publice puţin, dar să scrie semnificativ: iată dezideratul unui poet „optzecist” de o laborioasă originalitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara