G.Ibrăileanu, Opere, v ol. I-III, ediţie coordonată şi cronologie de Victor Durnea, Introducere de Eugen Simion, Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă, Bucureşti, 2014, CXXX + 989, 910 pag. Anii tot mai cenuşii ai ceau- şismului, din deceniile opt şi nouă, au reprezentat vîrsta de aur a genului diaristic şi a celui epistolar, după cum anii democraţiei ce au început să curgă din 1990 încoace au adus vitalizarea genului publicistic şi reînvierea jurnalismului propriu-zis. E firesc. Chiar dacă lucrurile nu stau niciodată atît de geometric în spaţiul sociocultural, este limpede că o epocă totalitară, a controlului etatist şi a cenzurii ideologice, orientează scriitorul spre spaţiul privat al jurnalului ori spre cel împărtăşit al corespondenţei, în timp ce una democratică, a libertăţii de opinie şi expresie, îl face să caute şi să utilizeze canale mediatice, spre o audienţă mai largă. Prima secvenţă, corespunzătoare vieţii în ceauşism (şi rezistenţei culturale la el), poate fi derulată şi prin lectura unui volum precum La echinox, în atelier, în care sînt strînse şi adnotate scrisori schimbate de Ion Pop şi Marian Papahagi între 1969 şi 1981. Materia lor primă este revista „Echinox”, cu particularitatea ei de schimbare periodică a redactorilor, cooptaţi din noi şi noi promoţii de studenţi; iar rostul corespondenţei înseşi purtate între doi „echinoxişti” din prima gardă e de a umple o distanţă fericit creată. Astfel, volumul începe cu o scurtă scrisoare trimisă de Ion Pop, june asistent universitar, şi mai tînărului Marian Papahagi, aflat ca „brav student bursier” la Roma – şi continuă pe această linie, Cluj-Roma, pînă cînd termenii corespondenţei se răsucesc. Papahagi vine acasă şi preia sarcinile revistei, iar Pop ajunge la Paris, ca asistent asociat la Universitatea Paris 3 – Sorbonne Nouvelle. Prima lui epistolă pariziană e din februarie 1973; şi lectorul se va întoarce de acolo în 1976, anul uneia dintre ultimele scrisori din carte. Cei doi universitari regăsindu-se de acum în acelaşi oraş, comunicarea lor epistolară se rarefiază; peste cîteva pagini, volumul de faţă se încheie. El e de maxim interes pentru cei interesaţi de istoria „Echinoxului”, surprinsă aici din interior şi sur le vif, ba chiar expusă şi disecată, de la un număr la altul, de un spirit atît de metodic precum cel al lui Ion Pop. Arhitectul revistei e şi primul care o înfăţişează, nu în registrul cuvintelor mari şi al formulelor căutate, ci prin aproape fiecare sumar pe care-l alcătuieşte şi la care se poticneşte, întrucît colegilor mai tineri le cam lipsesc punctualitatea şi disciplina. Eugen (Uricaru) e „leneş” şi tot amînă predarea articolelor, plasticienii sînt – toţi – leneşi, iar nou-veniţii din băncile Universităţii sînt şi mai greu de disciplinat. E drept că pe lîngă tînărul, entuziastul, aplicatul şi ordonatul asistent universitar, toţi par leneşi, delăsători, dezordonaţi şi dezorganizaţi, oferind prilej nu atît de portretizare, cît de şi mai bună organizare. Volumul este un fel de continuă şedinţă de redacţie cu o redacţie formal absentă din paginile lui şi cu eterne consultări între Pop şi Papahagi asupra a ceea ce trebuie făcut la „foaia noastră”. Competiţia sui-generis în ce priveşte implicarea celor doi în veşnicul subiect al „Echinoxului” e cîştigată retoric de Pop şi managerial de Papahagi, primul fiind mai încordat şi mai lăcrămos, al doilea, mai eficient şi mai sec. Un adevărat personaj era în tinereţile sale epistolare sobrul istoric literar care răspunde azi la numele Ion Pop. Scrisorile sale sînt fermecătoare prin tensiunea intelectuală şi afectivă pe care expeditorul o pune în aproape fiecare rînd, prin pedanteria înregistrării aşa-ziselor „eşecuri” personale, prin interesul viu pentru experienţele celuilalt şi prin pumnii mereu strînşi pentru realizări actuale şi victorii viitoare ale „echinoxiştilor”. Tînărul Ion Pop este nu numai arhitectul, ci şi liantul revistei, iar în epistolele lui preocuparea pentru „Echinox” aproape că nu poate fi decelată de preocuparea pentru propria operă şi pentru cariera ce-i stă în faţă. „Foaia noastră” vine şi revine obsesiv în rîndurile lui Pop (e drept că şi selectate, pentru volum, după acest criteriu tematic şi problematic), acoperind aproape totul. Chiar şi atunci cînd metodicul asistent se scuză pentru rîndurile lui dezordonate, dezordinea, ca şi ordinea, pune „Echinox” în primplan: „Dragă Marian, În cea mai mare grabă îţi scriu aceste rînduri dezordonate, lansînd mai întîi o rugăminte: trimite urgentissim pe adresa mea cîteva traduceri din catalanii tăi, pentru «Echinoxul» ce se încheie acum. Facem un număr, cu un fel de supliment, gen «Biblioteca Argeş», închinat nouă, echinoxişti-fosile, cu mici note biografice şi texte inedite şi antologate din alte numere. Pe tine te vreau inedit! Aşadar, nu lăsa să treacă două zile de la primirea S.O.S.-ului (sosului) meu şi expediază-mi transportul. Figura mustăcioasă îţi va fi extrasă – dintr-o poză comună sau, prin Marcel, de la ai tăi părinţi. Aştept deci, cu mare tremur şi încordare. (...) Cert e că acum sînt supraaglomerat cu orele – 16 pe săptămînă, seminarii la anul IV şi un curs special la anul V (10 studenţi), despre poezia generaţiei lui Nichita Stănescu – Alexandru et Co. Am început cu Labiş, am făcut şi cursul despre Nichita, voi continua cu Baltag. Curînd contractată cu Dacia o carte cu titlul Poezia unei generaţii (adică tocmai ce fac eu la «curs»), mă silesc să redactez fiecare eseulecţ ie, aşa încît ritmul e teribil: în fiecare săptămînă 15-16 pagini scrise înghesuit cu cerneala mea neagră. Voi avea cel puţin o bază pentru volum. Consolare… Visez, desigur, la vacanţa de iarnă şi la acel semestru doi fabulos, cînd nu voi mai avea ore decît puţine de tot la f[ără] f[recvenţă], nişte «curs special». «Echinoxul» se mai agită, respiră şi el cum poate după plecarea mai marilor săi. Eugen a şters-o la Bacău, neîmpăcat cu o situaţie, ce-i drept, dificilă – în ciuda rugăminţilor noastre şi a unor promisiuni mai cu greutate. Luci şi copila îl aşteptau, şi l-am înţeles. Marcel şi Adrian aşteaptă o slujbă (avem promisiuni serioase pentru săptămînile ce vin). În rest, înnoire redacţională. O să-ţi mai scriu. L-am «uns» adjunct pe Ion Cristoiu, un om foarte de treabă şi excelent publicist (a lucrat la subredacţia «Viaţa studenţească»), i-am dat satisfacţie lui Damian, i-am cooptat pe Hârlav, Ovidiu Mureşan şi un băiat de la Matematică, destul de promiţător ca reporter. Încă nu e nimic definitiv – vreau doar să-i mai disciplinez puţin, căci e totuşi prea mare dezordine în redacţie, se lucrează neglijent – şi nu mai rezist nici eu să alerg în toate mărunţişurile.” (pp. 35-37). Scrisoarea e din noiembrie 1971 şi este atît de definitorie pentru febrilitatea culturală, universitară şi revuistică, a celor care, pe urmele „şaizeciştilor”, recuperau decalajul faţă de Occident şi reconectau literatura noastră tînără la modelele româneşti interbelice repudiate în epoca realismului socialist. Cînd programul „Echinox” va fi recunoscut ca atare „la centru” şi cînd cronicarul României literare va scrie despre generaţia ‘47 (în 1972), Ion Pop va trăi un moment de fericire consemnat îndată şi împărtăşit, cu tot cu tăietura din revista bucureşteană, într-o nouă scrisoare către Marian Papahagi. Pare că, în logica de evoluţie artistică (iar nu în cea controlată ideologic) a literaturii noastre postbelice, generaţiile succesive apar mult mai rapid, desprinzîndu-se una din alta deşi numai cîţiva ani îi despart pe componenţi. În cazul special al „Echinoxului”, în care promoţii de studenţi contribuie la sumarul revistei, această continuă ştafetă modernistă este şi mai spectaculoasă. Revista întinereşte periodic, în acelaşi spirit, iar sumarele despre care Marian Papahagi îi va face vorbire parizianului Ion Pop, după cîţiva ani, nu diferă programatic de cele pe care asistentul clujean din 1969 i le trimitea studentului la Roma. Cei doi se implică atît de mult în viaţa publicaţiei, încît elementul personal (pur biografic ori de şantier propriu) este întreţesut în continua şi niciodată plicticoasa odisee a „Echinoxului”. Mai greu îşi fac loc, în scrisorile cuprinse în carte, descrieri ale Romei şi ale Parisului. Fragmentele respective sînt de regulă sintetice, cîte o formulă sugerînd nu numai imensitatea tabloului, ci şi amplitudinea experienţei. Parisul pentru Ion Pop: „trece vremea, simt că nu fac cît ar trebui, e imens de citit şi văzut şi nu apuc să parcurg decît fărîme.” (p. 121). Roma pentru Marian Papahagi: „Sînt complet buimăcit după un an de lucru cîinesc care din păcate nu a dus unde voiam eu. Trebuie însă acceptate şi eşecurile. Teza mea e foarte lungă (470 p.) şi, am impresia, nu spune nimic.” (p. 84). Şi apoi iar „Echinox”, articole şi cărţi de debut ale „echinoxiştilor”, receptarea şi premiile lor, ce înseamnă „echinoxismul” şi ce va însemna, problemele cu redacţia, cu mersul „echinoxiştilor” mai noi în armată, cu reunirea „echinoxiştilor” mai vechi în cîte un număr special, cu continuitatea colaborării la „Echinox” (obsesia lui Pop) şi cu „insensibilitatea” lui Papahagi care nu răspunde la scrisorile mentorului său în ritmul dorit de acesta... Dar sentimentele, spune tot Pop, nu se schimbă precum cravatele – cel puţin nu în această prietenie de climat „echinoxist” care dublează, practic, tot ce fac pe cont propriu „echinoxiştii”. Căutarea unei locuinţe (Papahagi), audierea unui curs ţinut de Barthes (Pop), însurătoarea şi chiar paternitatea (şi la Papahagi, şi la Pop) ocupă numai cîteva rînduri din aceste scrisori, ample, care înfăţişează – aţi ghicit – sumare şi coloane, colaborări şi ilustraţii, numele simple, duble şi speciale „Echinox”. Volumul e o mină de aur pentru cercetător. Închei lectura lui cu convingerea că rezistenţa prin cultură în spaţiul românesc a fost nu doar o formă de rezistenţă, ci şi un catalizator de cultură.