Scrisori către Rebreanu,
ediţie critică
de Niculae Gheran, în colaborare cu
Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu,
Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu
Bucureşti, Editura Academiei Române,
2014, 510 pag.
Despre devotamentul de
editor al lui Niculae Gheran
nu mai e nimic de spus.
Numele său e definitiv
legat de opera lui Rebreanu
(de tot ce-nseamnă opera
lui Rebreanu, vreau să
zic), în aşa măsură încât, pur
şi simplu, autorul lui Ion nu mai
poate fi abordat astăzi cu
seriozitate altfel decât pornind
de la (sau măcar trecând prin)
studiile şi ediţiille lui Niculae
Gheran. Dincolo de ceea ce se
vede cu ochiul liber (şi, fiind
evident, e util sub raport documentar),
aş spune că ele joacă
şi un rol discret, de tonifiere
morală, întreţinând nobila iluzie
că, în ce-i priveşte pe scriitorii
cu adevărat mari, aceştia sunt
inepuizabili.
Nu ştiu ce surprize ne rezervă
viitorul. Deocamdată, îmi fac datoria
de a o discuta pe cea mai recentă. E
vorba despre primul volum de scrisori
avându-l ca destinatar pe Liviu Rebreanu.
Suntem încă la începutul alfabetului
(literele A-B, de la George Acsinteanu
la Alexandru Buzescu). Proiectul, aflăm
din cuvântul-înainte ale cărţii ar urma
să mai conţină încă trei asemenea
tomuri (în total, circa 2000 de scrisori).
Ce e extraordinar în ele nu ţine
numaidecât de date şi de fapte. Informaţii
există, fără doar şi poate, dar e dificil
de spus în ce măsură ele aduc corecţii
esenţiale biografiei-standard a scriitorului.
În schimb, profilul interior pe care-l
trasează, indiscernabil, din tuşe abia
vizibile, face din aceste Scrisori către
Rebreanu o lectură electrizantă. Scriam
săptămâna trecută despre „conversaţia
neîntreruptă” (Horia-Roman Patapievici)
şi despre argumentele de tot subtile
în virtutea cărora genurile biograficului
fascinează. E, în aceste corpusuri, o
senzaţie de profundă vitalitate, de
adevăr indepingibil şi fragil, care scapă
aproape întotdeauna produsului rotund
şi compact care este opera. Despre
această aură vorbeşte şi Niculae Gheran
(explicând de ce asemenea indiscreţii
sunt, de fapt, nevinovate) în prologul
care însoţeşte volumul şi care lămureşte
epuizantele tribulaţii care au condus
la ediţia de faţă.
Nu e cazul să ne aşteptăm, parcurgând
aceste pagini, la cine ştie de revelaţii
intime: cea mai mare parte a
corespondenţei vizează persoana publică
a lui Liviu Rebreanu. Nu omului Rebreanu
îi sunt adresate rândurile din volumul
de faţă (chiar dacă efectele retorice
ale epistolierilor îl pun mereu în centru),
cât personajului instituţional. Adică
scriitorului de imensă notorietate,
adică directorului Teatrului Naţional,
adică preşedintelui Societăţii Scriitorilor.
E primul lucru de care trebuie să ţinem
cont, în mod obiectiv.
Numai că, în ciuda acestei necesare
precauţii, e imposibil să facem abstracţie
de „zgomotul de fond” al întregului, care
are o componentă umană vibrantă, deloc
lipsită de dramatism. Căci, în spatele
succesului social (meritat şi, cu siguranţă,
dorit) spectacolul e totuşi străbătut de
o undă de triseţe: practic, Rebreanu a
stat, vreme de peste două decenii, la
dispoziţia capriciilor tuturor acestor
petenţi. Unii, desigur, persoane de o
acută decenţă, alţii, ne putem lesne
imagina, sâcâitori în cel mai înalt
grad. Prezentul volum nu ne oferă decât
în foarte puţine cazuri mostre din reacţiile
scriitorului. Dar simpla consultare a
inventarului face ca ele să nici nu mai
fie necesare. Întregul scenariu, aşa cum
mi-l reprezint la lectură, îmi evocă un
termen de comparaţie provenind din
artele vizuale recente: e vorba despre o
serie de portrete realizate de Alexandru
Rădvan şi expuse în ciclul Imperatores
(2001). Ce era frisonant la ele era faptul
că toate reprezentau figuri de mici
magistraţi romani, de guvernatori ai
unor castre de provincie, administratori
ai câte unei regiuni uitate şi, deci, prăbuşite
în propriul anonimat. Pe scurt, o serie
de chipuri tumefiate de conflictul dintre
vocaţia morală a acestor indivizi şi
apăsarea continuă a funcţiilor (mari sau
mici) care le fuseseră repartizate. Nu
era nimic pamfletar în picturile lui Rădvan,
dimpotrivă, sentimentul de fond avea
ceva din tandreţea empatiei. Chiar
malformaţi, funcţionarii aceia nu
erau, propriu vorbind, monstruoşi,
aşa cum rănile adânci lăsate de baretele
sandalelor pe gambele unor decurioni
aflaţi în marş spre Bithinia nu sunt
dezgustătoare. Totul era, acolo, o întinsă
excoriaţie sufletească.
E felul în care l-am putea deduce,
de aici, pe autenticul Rebreanu, pus
în faţa celuilalt Rebreanu, interfaţând
tot felul de cereri şi rugăminţi,
preocupându-se de neobosita mendicitate
a scriitorilor, oamenilor de teatru,
muzicienilor epocii. Toţi vor ceva de
la el, toţi îl asaltează cu probleme care
nu suferă nici amânare, nici refuz.
Gesturi care, repet, nu ştiu dacă trebuie
înţelese ca nişte confirmări ale gloriei
sau, mai degrabă, ca nişte corvezi. Cu
atât mai admirabili în context se
dovedesc cei care, din delicateţe, se
mulţumesc să-i trimită simple misive
protocolare. Un asemenea caz ilustrează
totdeauna discretul Bacovia. Scrisoarea
lui (singura !) are patru rânduri şi un
conţinut, etic vorbind, perfect salubru:
„Dna şi Dl. G. Bacovia/ roagă pe Dl
director al Teatrului Naţional să primească
cele mai călduroase felicitări pentru
noua demnitate, atât de binemeritată
de cel mai talentat romancier român
şi de cel mai bun preşedinte al Socşietăţiiţ
Scriitorilor Români” (p. 88). În aceeaşi
categorie se situează şi Arghezi (care,
ştim, a întâmpinat romanul Ion cu
zgomotoasă nemulţumire, ceea ce n-a
dăunat pe termen lung relaţiilor cu
Liviu Rebreanu). Sunt, cu totul, şase
scrisori (în intervalul 1924-1943),
exemple „de manual” aş zice pentru
genul de raporturi afectuos-respectuoase
care trebuie să existe între doi scriitori
de primă mână. Nu pot să nu reproduc
(pentru savoarea regiei) un fragment
din cea de-a treia:
„Dragă Domnule Rebreanu,/ O piedică
de ultim moment. În dorinţa de a-ţi fi
agreabil, uitasem că, în furtul pe care
l-am suferit acum doi ani, mi-a dispărut,
în ziua de 1 ianuarie 1924, toată garderoba.
Mi s-au furat atunci lucruri în valoare
de peste trei sute de mii de lei şi am
rămas de atunci totalmente gol: de două
ierni umblu într-un pardesiu de primăvară.
Examinându-mi costumul şi încălţămintea,
în care trebuie să mă prezint astă-seară,
îmi dau seama că mi-e absolut cu
neputinţă să ies pe scenă cu hainele
lustruite şi în ghete roşii. Am căutat să
salvez aparenţele cu peria şi cu ciuinul
şi mi s-au micşorat hainele cu două
numere; sunt exact ca dracul. O elementară
decenţă şi un onest simţ al ridicolului
îmi recomandă să mă abţin de-a apărea
pentru prima oară în public în halul
acesta. Te rog să mă ierţi şi înainte a
a mă ierta te rog să mă înţelegi” (p. 69).
Figură frumoasă face, cu jocurile
lui lexicale (absolut gratuite, în spiritul
de mai târziu al lui Şerban Foarţă),
violonistul Mircea Bârsan (pp. 206-
208). Şi alături de el, alţi câţiva pentru
care, se vede, Liviu Rebreanu înseamnă,
înainte de toate, un prieten (sau un
obiect al admiraţiei), nu o funcţie.
Campionul acestei din urmă forme de
spoliere simbolică rămâne, din punctul
meu de vedere, Camil Baltazar. Dar
despre el, ceva mai încolo. Deocamdată,
notez în treacăt câteva situaţii pasabile,
unele melancolice, altele pur şi simplu
amuzante. E curios, de pildă, graficul
pe care evoluează atitudinea poetului
în cele câteva scrisori trimise de Lucian
Blaga. Scopul e clar: reprezentarea
Meşterului Manole pe scena Teatrului
Naţional. Dacă la început înregistrăm
o deferenţă orgolioasă (speranţele
timide şi siguranţa de sine alternând
proporţionat), de la un punct încolo
insistenţa atinge paroxismul, iar
încrederea lasă locul unei manii a
persecuţiei (pp. 264-269). Ceea ce,
nefiind grav sau reprobabil, nedumereşte,
totuşi.
De un haz caragialesc (am în minte
Telegramele acestuia, desigur) e
subiectul în jurul căruia gravitează
Ioan Bianu: e vorba despre un manuscris
al unei piese semnate de o anume Irina
G. Lecca, amică literară a bibliografului,
care i-o propune lui Rebreanu spre
montare. Cum răspunsul întârzie să
sosească (uneori tăcerile spun mai
mult decât o mie de vorbe), sarabanda
începe: autoarea îşi vrea textul înapoi.
Iar Bianu nu ratează nici o ocazie
să-i amintească directorului Teatrului
amănuntul. Până şi scrisorile de felicitare
trimise scriitorului se încheie neabătut
cu această apostilă, devenită prin
repetiţie, de un comic uriaş. Să mai
spun că piesa cu pricina purta titlul
gingaş-memorabil Sluţica ? Alt cui
al lui Pepelea aparţine obscurului D.V.
Barnoski, autor al câtorva romane,
printre care ceva mai cunoscutul
Cărvunarii. Omul vrea să intre în
Societatea Scriitorilor Români şi încearcă
să-l descoasă pe preşedintele acesteia
(tocmai pe el !) în legătură cu şansele
pe care le-ar avea. Declară chiar,
cavalereşte, că orice ezitare a decidenţilor
l-ar descumpăni şi l-ar face să dea
înapoi, ca pe unul ce respectă enorm
instituţia şi se supune până la capăt
rigorilor ei statutare. Numai că, ştim
asta din cărţi, cavalerismul înseamnă
nu doar eleganţă, dar şi bravură şi,
la rigoare, un strop de nebunie. E deajuns
ca reţinutul Barnoski să afle
că intenţia sa întâmpină anumite piedici
pentru ca pragurile dintre acestea
să fie trecute în galop: „Scrisoarea
d-tale a deşteptat luptătorul din mine.
Este drept că doarme iepureşte,
dacă cel mai mic lucru îl trezeşte...
Ţi-am scris cu toată sinceritatea că
dacă înscrierea mea nu merge singură,
renunţ. Şi iată că îndată ce se ivesc
dificultăţi – la care nu mă aşteptam
– mă pasionez pentru reuşită. Se vede
că un lung antrenament în a-mi scoate
dreptatea numai cu lupta, mi-a făcut
zbuciumul mai scump decât liniştea”
(p. 164). Şi aşa mai departe... Evident
că sărmanului Rebreanu i se trimit
„cărţi, broşuri, articole etc.” (p. 165)
menite să probeze o valoare pentru
care, se pare, nimeni n-a avut ochi...
În sfârşit, spuneam că niciunul
dintre protagoniştii acestui corpus nu
rivalizează cu Camil Baltazar. E imposibil
să rezum aici cele aproape 50 de pagini
(cât însumează scrisorile acestuia).
Senzaţia de parazitism afectiv e, însă,
o constantă. Fie că se plânge de
lipsă de bani (problemă pe care Rebreanu
o rezolvă, nu o dată, din propriul
buzunar), fie că vrea condiţii de cazare
mai bune la o pensiune montană (sarcină
pe care tot prozatorul are a o duce la
bun sfârşit), fie că „şantajul” e înteţit
prin recursul la condiţia fizică precară,
Baltazar exaltă în aceste pagini o
prietenie în care el însuşi nu pare să
vadă decât valenţa lucrativă.
Ceea ce dă nota fundamentală de
tristeţe a cărţii şi-l înalţă, odată în
plus, pe infinit generosul Liviu
Rebreanu.
