Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Florile răului de Daniel Cristea-Enache

Muzeul lăuntric, text pe care Ioan Es. Pop l-a inclus în antologia Podul (2000), e o confesiune realistă, deloc lirică, numai de la un punct alegorică: o secvenţă biografică putînd fi văzută ca un fel de legendă la fantastica hartă lirică a poetului „nouăzecist”.
Autorul a ajuns în toamna lui 1983 un biet dascăl de ţară (la Ieud, în judeţul Baia Mare), devenind „chiriaş principal” într-unul din „cele două blocuri împlîntate ca două animale în agonie lîngă clădirea primăriei”. Peste un an, i-a fost repartizat, ca subchiriaş, un alt tînăr („tot unul ca mine”): Mircea Zubaşcu, profesor de geografie. Cei doi au trăit împreună nişte ierni cumplite, apartamentul lor transformîndu-se, pe durata a aproape jumătate de an, într-o gheţărie. Singurul remediu: băutura tare.
Tabloul, desprins din rama ultimilor ani ceauşişti, este într- adevăr memorabil, deşi e vorba mai degrabă de o fotografie: „După patru după-amiaza, satul se scufunda în întuneric, curentul se lua cîte zece ore pe zi şi se dădea abia spre miezul nopţii, nu găseai nici acasă la popa lumînări, aşa că o luam spre birt, ei aveau lampă, şi o lungeam acolo cît se putea. Cînd reveneam la «apartament», se putea dormi şi fără foc. Mă rog, pe vremea aia şi vodca era mai ieftină decît acum, te puteai încălzi seară de seară.”. Şi, pe acest fundal polar, Mircea Zubaşcu („un om ascuns în multe privinţe”) ţine un jurnal secret, pe care tovarăşul de suferinţă i-l descoperă într-o zi – şi, după ceva eforturi, reuşeşte să-l şi rezume. Iată cîteva fragmente: „Emblema muzeului e trecutul. E istoria ca lectură a morţilor. Istoria, ca şi geografia, vor trebui abolite; numai aşa va putea fi năruit muzeul; căci exploratorul de altădată n-a făcut decît să devină, aici, im-plorator. (...) Cînd am hotărât să denunţ muzeul ca formă de tortură, eu ştiam deja totul despre construcţia lui deocheată, pornită dinainte înapoi; cel căzut sub puterea culoarelor lui coboară şi coboară în acest melc, ameţit de pofta de a ajunge începutul. Poate că nu vom ieşi niciodată din el, oriîncotro am lua-o”. „Găsise Mircea vreo formulă de ieşire din muzeu?”, se întreabă fostul profesor de română la Ieud, răspunzînd apoi afirmativ, cu simbolul unei Anticărţi devoratoare imaginate de prietenul său: „o carte vie, monstruoasă, cu file groase cît pereţii, umede, într-o continuă, întunecată mişcare”. În cod realist, dacă ar fi citit ca literatură, acest discurs ar părea (eufemistic vorbind) dezechilibrat. Dar să trecem de la Anticartea din realitatea biografică la poezia acestei realităţi. Fiindcă volumul de debut al lui Ioan Es. Pop se intitula Ieudul fără ieşire (1994) şi apărea în el, ca personaj, un mircea apropiat de eroul liric pînă la punctul în care devine un dublu al lui.
Cele două fiinţe sînt, prin voia sorţii, amestecate aproape grotesc, membrele şi organele fiind apoi redistribuite pe sărite, lacunar, indivizilor: „noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,/ cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt.// (...) ne-a spus totdeauna ca unuia singur./ ne-a înfăşurat pe amîndoi într-o aceeaşi haină./ eu am învăţat cu vremea să fiu numai picior şi mînă/ el – doar răsuflare şi cap.// pînă cînd am dat că nici nu ne cunoaştem./ pînă cînd am dat că sîntem doi”.
Cîteva pagini mai încolo, un poem-secvenţă (multe din textele lui Ioan Es. Pop sînt episoade dintr- un amplu poem) se încheie o dată cu moartea dublului: „tusea i-a stat cu plămînul la cină./ mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întîmplat cu el ce s-a întîmplat./ (ştiţi din poemul iarnă cu mircea)./ pe 15 septembrie au ştiut şi ăia de la inspectorat”.
Poemul iarnă cu mircea, asupra căruia ne atrage atenţia în modul cel mai direct autorul însuşi, urmează curînd. E chiar povestea fostului coleg subchiriaş la Ieud, mort dintr- o boală de plămîni, din cauza frigului groaznic din casă („am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament/ fără lemne am dormit la minus 14 grade”). Tragedia, pusă la timpul trecut, trece în limbajul de lemn al factorilor responsabili de la şcoală şi se banalizează. Funcţionează ca pildă, ca exemplu negativ pentru cel rămas în viaţă: „aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a/ consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d’aia/ nu şi-a luat concediu în vacan-/ ţa de vară vedeţi a şi murit de/ pildă noi putem anunţa la inspectorat”.
Ecartamentul atît de larg al imaginaţiei poetului „nouăzecist” se restrînge aici la minimum. Distanţa poeziei faţă de realitate tinde către zero. Autorul porneşte, în sensul cel mai strict, de la datele exacte ale realităţii înconjurătoare, de la experienţe personale ce nu au legătură cu literatura şi nu constituie nişte motive poetice. Existenţa dată de însumarea acestor experienţe îşi păstrează contururile şi muchiile. Rămîne ca un corp străin în organismul poeziei, determinînd, prin ponderea sa malignă, febrele şi tumorile acesteia. Altfel spus, realitatea devine un adevărat personaj în lirica „nouăzecistă”; la Ioan Es. Pop, avem de-a face cu unul negativ.
Poemele cresc din acest unghi particular. Ele sînt mai mereu împărţite între un plan al realităţii terestre, joase, şi unul al imaginaţiei; între derizoriu şi solemn; domestic şi epopeic. Sub titlul prozaic olteţului 15, camera 305 ce deschide Ieudul fără ieşire se înşiră următoarele versuri, memorabile: „ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din/ strada olteţului 15.// aici nu stau decît cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită.// şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu/ cine şi cînd şi la ce./ doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/ dinspre cîmpiile catalaunice”. De aici, ajungem imediat la punctul zero al realităţii derizorii, în praful căreia vom descoperi apoi, la fel de brusc, moneda mitică: „cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine pă-/ duchele de sanjosé, e paznic aici, o să ţi se gudure la/ picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa”.
Localizările şi determinările temporale („olteţului 15, camera 305”, „ieudul fără ieşire”, „pantelimon 113 bis”, „blocurile din colentina”, „în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri”) oferă simbolurilor şi temelor „înalte” nu doar un cadru, ci şi o efectivă consistenţă: una bizară, obţinută acolo unde ar fi trebuit să dispară. Tehnica aceasta, de mare rafinament, o utilizează şi Marin Sorescu (în poezie şi mai ales în teatrul său parabolic); şi nu întîmplător, regăsim în versurile lui Ioan Es. Pop anumite motive şi rezolvări soresciene. Întemniţarea omului în închisori tot mai mari, din Iona, e figurată pe aceleaşi coordonate simbolice şi cu o aceeaşi scăpare în propriul eu. Sorescian, în spirit, este şi un splendid poem din volumul Porcec (1996), în care tragicul ia parcă pe nesimţite locul comicului grotesc. Iată numai strofele de început şi de final, cu regretul de a nu-l putea cita in integrum: „peste drum de crîşma unde stau şi beau/ e biserica. eu şi părintele ne pîndim de mulţi ani./ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă./ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.// atunci ridică înspre mine crucea cu mînie/ şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el/ halba cu bere şi-l ameninţ/ şi bat furios din picioare şi se mînie şi el/ şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mîini.// poate nu ar trebui să vin duminica la birt/ chiar de la şapte dimineaţa. el îşi începe/ slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte/ se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.// (...) o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,/ întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem/ cui te pîrî. şi după aia o să ne mutăm şi o să bem şi la tine,/ o să fie duminică seara tîrziu, n-o să ne vadă nimeni./ dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atît de frică acum/ de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte”.
Ioan Es. Pop adoptă, cum bine observa Dan Cristea, postura unui poète maudit. E mai întîi, în Ieudul fără ieşire, o rotire în cercul propriei condiţii, prin abolirea punctelor cardinale şi confuzia sus/ jos. Perechile de termeni antinomici (intrare/ ieşire, închidere/ deschidere, interior/ exterior, viaţă/ moarte) nu mai funcţionează, opoziţiile configuratoare topindu-şi semantismul într-o indistincţie, la rîndul ei, „blestemată”. Eroul liric trăieşte într-un univers bolnav, dezarticulat logic, cu sensurile sparte: „îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe/ masă lumînări, farfurii, pahare./ e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la naştere încoace”.
Lumea e o casă cu pereţi nesfîrşiţi şi cu un pod în care ar trebui să se afle proprietarul divin; unii dintre locatari îl simt pe Dumnezeu, alţii văd în locul Lui „o biată păpuşă ferfeniţită” (imagine ce va fi reluată în Porcec: „o păpuşă din gumă ferfeniţită”). Şi, dacă El este inexistent, sau absent, atunci totul e permis: „doar tatăl este absent, ne putem permite orice”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara