Zilele trecute, la New York, romanciera franceză Florence Noiville făcea o lectură cu ocazia apariţiei versiunii engleze a unuia dintre romanele sale, la care participau şi câteva din prietenele mele aflate prin acele locuri. Faptul m-a bucurat şi mi-a dat şi un pic de gândit. Bucurat pentru că Florence Noiville, publicată la Editura Stock, este o romancieră de calitate în genul intimist, cu o scriitură rară, condensată şi sugestivă, ceva între Camus (cel din L’Etranger) şi Dino Buzzati, iar succesul traducerilor ei demonstrează perenitatea gustului critic (si public) pentru acest gen de literatură. Florence Noiville mai are la activul ei romanul Donnation, publicat tot la Stock, o biografie substanţială despre Isaac Bashevis Singer, cât şi o foarte populară carte în Franţa J’ai fait HEC et je m’en excuse şHEC fiind o Şcoală superioară de comerţţ – curând îi va apărea la Stock un alt roman. Mai trist mi s-a părut că până acum niciun editor român nu a fost tentat să publice în traducere vreunul din romanele, deşi scriitoarea a venit o dată la Bucureşti, invitată de ICF. Pentru că „ficţiunea nu se vinde”. Poate că este adevărat, dar nu ai decât să observi librăriile româneşti ca să înţelegi că sunt destul de mulţi autori francezi contemporani publicaţi (nu mă refer la marile premii literare) a căror alegere mi se pare discutabilă. (Desigur este doar părerea unei cititoare). Revenind la Florence Noiville, cel puţin temele tratate în romanele sale mi se par demne de semnalat pentru că ele pot constitui baza unor analize comparatiste apreciabile. Personal am descoperit-o după ce a publicat o cronică elogioasă la adresa versiunii franceze a romanului Martei Petreu, Notre maison, dans la plaine de l’Armageddon (Editions L’Âge d’Homme, 2014)… Am vrut să văd cum şi ce scrie ea ca romacieră, de ce a atrasa-o tragismul poveştii transilvănene şi scriitura Martei Petreu. Există la ambele autoare problema filiaţiei, trauma surmontată prin scris, sunt şi una şi alta un fel de „inimi cicatrizate”… Într-un dialog cu Claudio Magris, autoarea mărturisea că se simte din familia scriitorilor care dezvăluie capacanele psihologiei feminine: James, Woolf, Singer, Sarraute.

Despre ce este vorba în acest foarte scurt roman (de 192 pagini)? De o poveste de dragoste între o stralucită frumoasă elevă de liceu şi profesorul ei de litere, mult mai în vârstă. Nu, subiectul nu este nou, şi chiar naratoarea face o aluzie dezinvoltă la Lolita. (În literatura româna, din câte ştiu eu, iubirile anacronice există încă de la romanul de scurte dimensiuni, Dan de Alexandru Vlahuţă până la Adela lui Ibrăileanu). Povestea pe care o citim aici însă este un fel de Lolita lui Nabokov scrisă din punctul de vedere al fetei îndrăgostite. Care are de înfruntat reproşurile familiei, ale prietenelor, ale unei gândiri soft pentru acea „dragoste nebună de dincolo de orice logică şi orice raţionament”. Timp de şapte ani, fata s-a „ataşat” de profesor din motive pe care mai târziu, într-o scrisoare pe care nu ştim dacă i-a trimis-o sau nu, i le înşiră. Profesorul îi stimulează gustul pentru literatură dar nu numai. Oricum, îi va schimba destinul, cariera. Şi melancolia cronică de care suferea Marie. Când începe romanul, Marie a murit de câţiva ani, iar fiica ei cea mare, Anna, dă întâmplător peste corespondenţa ei, pe fundul unei cutii. Intrigată, va încerca sa afle cine este acel misterios H – mijloc de a construi naratologic existenţa eroinei; suntem în prezenţa a două voci, două puncte de vedere scripturale distincte, ca două roluri în teatru, desemnate prin Marie si Anna. Sfârşitul cărţii este surprinzător. Un detaliu infim, din portretul pe care-l face Anna mamei sale, capătăt valoare de indiciu: miopia ei.

Subtilitatea raţionamentelor, fineţea observaţ iei – îndeobşte considerate caracteristici ale feminităţii – nu întâmplător titlul italian a schimbat L’Attachement în „Quella sottile affinita” – coexistă cu analiza lucidă: „Scriu ca să-mi clarific ceea ce nu înţeleg”, spune Marie, protagonista Ataşamentului. Stilul fragmentar, formularea concentrată, frazele scurte, ritmate, mulată pe naraţiune, pe pasiunea eroinei sugerează ritmul bătăilor inimii lui Marie. Tot ca în romanul Martei Petreu, aluziile livreşti sunt numeroase dar bine plasate, fără pedanterie, o adevarată desfătare a spiritului. Şi tot ca acolo un roman sensibil, care nu se uită uşor. Ataşant!

Marie

Anul acesta am împlinit patruzeci şi nouă de ani, probabil că din cauza asta îţi şi scriu. E vârsta pe care-o aveai tu când ne-am cunoscut. Ciudat, ce bătrân îmi pareai atunci, dragă H. Acum pot sa ţi-o mărturisesc. Paradoxul este că, deşi nu aveam decât şaptesprezece ani, mă simţeam şi eu fără vârstă. O tânără bătrână. Studii, diplome, căsătorie, copii, viaţa îmi părea un tunel ce mi se deschidea înainte ca o gură enormă. Gata să mă înghită. De asta să mă fi aruncat oare în braţele tale? Să fi avut deja, la şaptesprezece ani, capul împuiat de prea multă filozofie a vieţii.

Am fost tulburată pe tot parcursul clasei a unsprezecea, fără să recunosc în sinea mea – mi s-a spus mai târziu că şi tu erai tulburat, că se vedea foarte limpede. În ziua cu pricina, am curajul acela al timizilor. Am venit să-ţi vorbesc între patru ochi. Şi nu mă dezmeticesc uşor când te-aud pronunţând cuvintele: „Vă aşteptam…”

Nu caut să mă pun într-o postură avantajoasă. Am venit pur şi simplu ca să-ţi cer un sfat. Dar dacă vin cumva şi ca să-mi dau seama de ce se ascunde dincolo de tulburarea evidentă? Pentru a-mi proba puterea de seducţie? Pentru a risca? Pentru a mă juca cu focul? Şi dacă tu ai fi un fel de ieşire de urgenţă în caz de pericol din tunelul care mă va aspira curând?

Fetiţele n-ar trebui lăsate niciodată să se joace cu chibriturile.

Anna

Mama a murit când eu aveam paisprezece ani. Accident de maşină. Astăzi, după saşe ani de la moartea ei, deşi mi se spune că-i semăn, mi-e greu să-mi amintesc figura ei. Mă apropii de poza în care galopează pe noptieră. Călare pe o iapă albă pe mirişti, într-un prezent fără de sfârşit. În fundul dulapului toate discurile ei vechi, 33 de tururi, aranjate vertical: Bach, Schubert, Janacek, Schubert, Chostakovitch… Lângă şemineu, în biblioteca cea mică cu geam – cărţile pe care voia neapărat să le citesc, Roşu şi Negru (într-o ediţie atât de uzată încât a fost învelită într-o hârtie translucidă de la argintăria Christofle), Pride and Prejudice, Suferinţele tânărului Werther, Lolita şi Ennemies, une histoire d’amour, într-o ediţie micuţă, roz aprins.

Anna

(…) Am deschis cu un gest maşinal. Scrisori, vederi, desene, bileţele. Cele mai multe de la foştii adoratori ai mamei. [...]

Sub teancul de hârtii, în fundul cutiei, nişte foi împăturite. Şi o scrisoare mult mai lungă şi mai recentă decât celelalte. Am recunoscut imediat scrisul. Anul acesta am împlinit patruzeci si nouă de ani, probabil că din cauza asta îţi şi scriu. E vârsta pe care-o aveai tu când ne-am cunoscut. Ciudat, ce bătrân îmi păreai atunci, dragă H. Acum pot să ţi-o mărturisesc.[…]
Anna
Mi-aduc bine aminte de un lucru însă. De miopia ei. Trecea pe lângă oameni fără să-i recunoască. Nu desluşea denumirea străzilor decât când ajungea la câţiva centimetri de placă. Staţiile de metrou le ghicea doar după forma generală a numelui, Sèvres-Babylone, Alma, Trocadéro…, ca atunci când înveţi să citeşti. Dar asta nu o deranja deloc. Nu-şi punea ochelari decât la volan şi la cinema. Nu era o chestie de cochetărie. Mai degrabă o manieră de a fi. Avea nevoie de acest flu delicat care, în ochii miopilor, dă lucrurilor o aureolă aburie. Nicio asperitate, nicio muchie ascuţită. Trăia astfel într-o lume atenuată, rotunjită. Niciun detaliu superflu nu-i împovăra privirea. „Când umblu prin Paris, nu văd decât ce este esenţial, spunea. Proporţii, perspective, linii de orizont… Chiar şi figurile oamenilor mi se par mai armonioase. Uite, vezi femeia de acolo, blonda în palton verde, mi-a zis o dată în metrou. Aşa cum o văd eu, mă trimite la Botticelli. De ce ai vrea să „corectez” imaginea asta?”

Marie

Heidegger al meu. Chiar să mă fi târât tu pe drumuri ce nu duceau nicăieri? Totată lumea se întrecea să-mi repete acest lucru. Dar nu a fost nevoie. Am „scăpat”, cum le place sa spună. În total am fost „împreună” vreo şapte ani.

Şapte ani. Împreună. Ataşaţi, legaţi unul de altul.

„Nu-mi place cuvântul ăsta, ataşat-legat”, mi-a spus recent o prietenă. Mi-a amintit apoi fabula „Le Loup et le Chien”. Remarca lupului înmărmurit către dulău: „Legat? Vasăzică dumneata nu poti alerga oriunde ai vrea?” Din punctul ei de vedere, o relaţie de dragoste nu se potriveşte cu legatul, cu ataşarea, cu lesa, colierul…Prietena mea înţelege ataşamentul în sens de fixare, legare, ţintuire, înlănţuire… Mie îmi place cuvântul acesta, ataşament. Sugerează tandreţe. Stimă chiar. Tu, H., erai un punct fix, un punct de „ataş”. Mă puteam mişca, pleca, călători, reîntoarce, pluti în derivă, zbura din floare în floare poate, tu erai mereu acolo, mă aşteptai.

Mi-amintesc că ideea asta mă muncea încă de la începutul legăturii noastre. Îmi imaginam desigur că într-o zi sau alta ceea ce era între noi se va destrăma. Dar nu reuşeam să ne văd despărţiţi (fiecare de-parte?), detaşaţi. Voiam ca ataşarea să reziste. Ca un gaj, ca o dovadă. Că nu m-am înşelat. Era şi un fel de a spune celorlalţi: vedeţi că era ceva cu mult deasupra unei simple relaţii. Noi am rămas „foarte ataşaţi unul de altul timp de şapte ani”! Constanţa asta ne salva în ochii lor, eram convinsă. Că timpul adunat le stârnea admiraţia – oamenilor obişnuiţi le plac cifrele.

Ce anume te-a facut sa-mi pari ataşant, „răpitor” în sensul în care aş zice că m-ai răpit, încântat, cucerit, capturat?

Episodul nostru iniţial îl constituie Misantropul. La ora de fanceză, ne predai pe atunci comedia asta tristă. O alesesei oare dinadins? „Aţi notat? Actul II, scena I. Pentru data viitoare veţi studia pasajul acesta…”

Ora urmatoare m-ai scos la lecţie. Parcă mă vad la catedră. O mobilă banală, un fel de cub din fag, mobilierul obişnuit din învăţământul nostru naţional, dar să stai acolo, în locul tău, este destul de impresionant. „Domnişoara N., sunteti pregatită ? Vom juca împreună scena indicată. Dumneavoastra sunteţi Célimène, eu Alceste…”

Inima-mi bate cu putere. Trei lovituri. Tu te-ai instalat în fundul clasei cu cartea în mână şi mă ţintuieşti. „Sunteţi gata?” dispozitivul scenic este absolut special. Eu şi tu, la cele două extremităţi ale diagonalei care trece printre treizeci de feţe interogative. Treizeci de „alte” persoane care ne despart şi ne unesc, publicul nostru. Un public nerăbdător şi curios să vadă cortina ridicându-se asupra acestui straniu tête-à-tête.

Alceste, tu erai deja foarte îndrăgostit atunci. Eu probabil îndeajuns de tulburată pentru ca dialogul nostru teatral să prindă accente de adevăr cu fiecare replică spusă. După asta tot anul acela – cu excepţia unui soi de conivenţă, de la latinescul connivere, „a face cu ochiul” cum ne-ai explicat tu – nu s-a întâmplat mai nimic. Dar esenţialul se produsese. Mi-ai spus „Te iubesc” în limbajul Grand Siècle. Şi în micul nostru teatru sentimental aceasta va reprezenta „scena primitivă” a cuplului nostru. Amprenta.

Marie

Glumind pe seama lui Arendt şi Heidegger, una din fetele mele se întreba cum e posibil să te îndrăgosteşti la optsprezece ani „de un dinozaur”. I-am spus că nu există explicaţii pentru atracţie. Totuşi, în sinea mea, am început să înşir motivele. Mai întâi vocea ta (deşi continui s-o am în urechi şi azi, nimic nu e mai greu de descris ca o voce. Drumurile pe care le deschide). Datorită ţie descopeream simultan două continente, literatura şi propriul meu corp.

În fine, relaţia asta avea şi un uşor parfum de incest care nu-mi displăcea. Totul venea numai de la magnetismul textelor?

De la vocea ta care mă vrăjea – cu timbrul ei de viloncel, iar mai târziu aveam să mă mărit cu un violoncelist… Dar, atunci, de cine sau de ce eram de fapt îndragostită? De tine sau de comorile acelea impalpabile? Rupând-mi voalul melancoliei, mi-ai făcut un cadou nemaipomenit. Dragostea şi literatura, sensul şi simţurile. Descopeream că viaţa are gust.

Ne dăruim cumva în dragoste si dintr-un fel de recunoştinţă? Ca un dar pentru a mulţumi de un dar? Dar din dar: de ce anume ţine ataşamentul meu? De faptul că ai m-ai privit? De mirajul statutului de metresă? De locul unic pe care mi-l atribuiai – în ochii mei dar şi ai celorlalţi – ca o „distincţie”? De mândria pe care o simţeam atunci? De fericirea de a fi iubită?

Anna

Mă întreb ce reacţie o fi avut Suzanne. Mi-amintesc perfect de replica ei. Cum să explici asta: „Fecioara şi dinozaurul”?

Marie

Nu eram deloc bine înainte de a te întâlni pe tine. Sufeream de melanoclie cronică. Fusesem dusă la diverşi psihiatri, dar în ascuns, eu stăteam pe întuneric, facsinată de rău. De câteva ori fusesem tentată să sar peste balustrada turnuleţului sau să mă cufund în râu cu buzunarele pline de pietre. Virginia Woolf şi Sylvia Plath îmi serveau drept model. Nimeni nu ştia. La liceu, eram eleva strălucită fără probleme. Acasă niciunul nu părea să-şi facă vreo grijă prea mare. Într-o zi, ceva mai târziu, am avut o discuţie violentă cu maică-mea pe tema ta. Era într-o seară. Mă văd şi-acum urcată pe masa din bucătărie. O masă de furnir albastră. Nu mai aveam niciun argument. De-aceea să mă fi urcat pe masă? Ca să-mi descarc furia, azvârl cu o farfurie de pământ. Mama îmi arde o palmă. Începe să-mi curgă sânge din nas. Nu-mi displace ideea că sângele adaugă ceva tragism acestei scene. Plec din casă şi mă afund în noapte. Refugiul meu: boxa cailor, în spatele brazilor negri de la intrare. Ramân aci, în mirosul de bălegar şi paie ude. Şi-mi amintesc de o frază a lui Dagerman notată într-un carneţel cu elastic roşu: „Nimeni, nicio forţă, nicio fiinţă umană nu are dreptul să-şi declare asupra mea drepturi de natură să-mi sleiască dorinţa de a trăi. Căci fără această dorinţă ce altceva mai poate exista pe lume ?”

Câţiva ani mai târziu, mama îmi va mărturisi cât de teamă îi fusese în seara aceea că mă voi fi înecat. Dimpotrivă, era invers. Cum să le spun la toţi cât de invers era. De când făcusem primul pas în clasa ta, începusem să respir. Ca şi cum aş fi înghiţit o cutie de tranchilizante. Ca şi cum totul s-ar fi luminat dintr-odată.

Ai auzit cumva de sindromul pe care americanii îl numesc near-deat experience, „experienţa morţii iminente”? Am cunoscut-o şi eu: liniştirea bruscă a durerii, lumina vie din capătul tunelului. Mai mult, sub ochii mei mi-apărea imaginea vieţii foarte apropiate – near-life experience. Cum să nu fiu tentată să-ntind mâna?

Traducere si prezentare de Florica Ciodaru-Courriol