Nu e nevoie de cine ştie
ce iscusinţă ca să-ţi dai
seama că lucrurile nu
merg bine cu noi toţi. E
suficient să priveşti în
jur ca să vezi semnele
repetate ale acestei
disfuncţionalităţi/degradări
şi colective, instituţionale, dar
şi, desigur, individuale.
Câteva exemple, aşa cum ne
vin în peniţă: de curând, Alexandru
Stroe, un om cu merite recunoscute
în industria auto de la noi, a vorbit
în termeni duri, exasperat de
tergiversarea construirii autostrăzii
Piteşti – Sibiu: „Este o băşcălie naţională
ce se întâmplă. (…) Vor fi consecinţe
incalculabile.” Într-adevăr, după 25
de ani petrecuţi în ceea ce se cheamă
democraţie, dovedim o colosală
neputinţă naţională: nu suntem capabili
nici să construim o centură rutieră
a Bucureştiului (Capitala noastră e
singura din Uniunea Europeană aflată
în situaţia asta!), nici să legăm acest
oraş de aeroport printr-o linie de
metrou, după cum, nu reuşim nici
să realizăm unirea provinciilor româneşti
între ele şi a ţării cu Europa printro
autostradă. Mereu: promisiuni
amânate, neonorate, proiecte anunţate
cu surle şi trâmbiţe de care se
alege praful, şosele, autostrăzi
care rămân doar pe hârtie şi pentru
care, vai, am plătit şi plătim sume
demne de cartea recordurilor. Autostrăzile
acestea, care deşi nu există ne-au
costat exorbitant de mult, constituie
un paradox ce tinde să devină tipic
românesc, tot aşa cum incapacitatea
de a duce o treabă la bun sfârşit şi
de a construi, zădărnicia aceasta
repetitivă, desperantă în care ne
zbatem devin şi ele un fel de marcă
naţională.
Apoi, un alt exemplu de defecţiune
în societatea românească: avalanşa,
la care asistăm zilele acestea, de
doctorate plagiate. Ea vorbeşte despre
o tentaţie care se manifestă, mai
nou?, în firea noastră: aceea a
simulacrului, a mimării fără substanţă,
a auto-atribuiri de calităţi pe care în
realitate nu le ai. Să-ţi însuşeşti ceva
ce nu e al tău înseamnă, direct spus,
furt.
La fel, furt e şi cealaltă molimă
a momentului: pe atâţia inşi care
n-au nimic de-a face cu scrisul, de
îndată ce ajung în puşcărie, îi apucă
brusc creativitatea literar-ştiinţifică
şi semnează pe bandă rulantă volume,
fastidioase de altfel, pe care evident
nu le-au scris ei.
Dar să mai culegem, parcă am
culege maci de pe un câmp înflorit
la început de vară, şi alte anomalii
din lumea noastră: aşa cum ne arată
televiziunile în diferite instantanee
cu oameni de pe stradă, există atâţia
contemporani de-ai noştri care au
mintea în beznă. De pildă, întrebaţi
câte zile are săptămâna şi câte laturi
are triunghiul, unii răspund cu candoare
că n-au habar. O halucinantă ignoranţă,
un alt analfabetism stau să ne cucerească
şi să ne sufoce, cu urmări grave (mai
grave decât ale unui război?), pe
atâtea planuri.
Sau cum să nu amintim de apariţia
recentă a unei specii aparte, care face
ravagii în mai toate domeniile de
activitate: oameni noi lipsiţi de acele
sentimente ce fac parte din armătura
umană firească şi obligatorie (respect
pentru cei dinainte, măsură, preţuirea
valorii şi respectarea diferenţelor),
dar animaţi, în schimb, de o insolenţă
devastatoare, de o încredere nebunească
în ei înşişi şi de o incomprehensibilă
patimă destructivă. Aceşti mutanţi
pricinuiesc un rău greu de estimat.
Uneori mi se pare că tot ce ni se
întâmplă, starea actuală a societăţii
româneşti seamănă cu un fir de aţă
teribil încâlcit, plin de noduri complicate,
pe care nu mai ştii cum să-l descurci.
Şi totuşi, dacă ar fi să încercăm
să-l îndreptăm şi apoi să-l înfăşurăm
ordonat pe mosor, m-am întrebat nu
o dată, de unde ar trebui să începem?
Nu e o părere originală, dar găsesc
că e cea mai sigură cale şi probabil
singura: primul pas îl reprezintă
neapărat reformarea şcolii româneşti.
Ea stă la fundamentul a tot ce facem
şi a tot ce nu facem, a tot ce suntem
şi a tot ce nu suntem.
Şi dacă am încerca să reformăm
şcoala, nimerit ar fi să privim cu luare
aminte spre popoarele în a căror
tradiţie ştiinţa de carte este definitorie.
De pildă, spre poporul evreu. Scrie
Mordeacai Kaplan: „Nici o altă civilizaţie
străveche nu egalează în intensitate
accentul pe care iudaismul îl pune
pe educarea celor tineri şi pe încercarea
de a le inocula acestora tradiţiile şi
cutumele propriului popor.” Într-adevăr,
la acest popor, încă din vechime,
băieţii erau daţi la învăţătură de la o
vârstă incredibilă: de la trei ani, timp
de zece ani, mergeau obligatoriu la
şcoală (subvenţionată de comunitate!)
şi învăţau limba ebraică, astfel încât
să poată citi şi scrie. Diferenţa dintre
ei şi băieţii aparţinând altor culturi:
în vreme ce cei din a doua categorie
rămâneau analfabeţi, fiind lăsaţi în
grija mamelor până prindeau putere
fizică cât să mânuiască plugul sau
sabia, băieţii evrei erau familiarizaţi
cu poveştile întemeietoare la doi ani
(practic, imediat după ce erau înţărcaţi!),
iar la trei ani şi jumătate erau deja
alfabetizaţi, învăţând să citească.
Istoria aceasta pilduitoare am
desprins-o dintr-o carte minunată,
Evreii şi cuvintele, scrisă de Amos
Oz şi de Fania Oz-Salberger, fiica sa,
istoric. Remarcă autorii şi e un accent
de reţinut: „.. încă din primul mileniu
î.Ch., israeliţii vorbitori de limba
ebraică aveau conceptul de popor
centrat în jurul ideii de memorie
textuală.”
Să observăm şi că, prin cei doi
autori, avem în faţă un binom foarte
important pentru această cultură, şi
anume binomul părinte – fiu, un
binom de care ar trebui să ne pese
şi nouă ceva mai mult. După cum ar
trebui să fim preocupaţi şi de un
alt binom extrem de prezent în cultura
iudaică, pe care, de altfel, Amos Oz
şi Fania Oz-Salberger, îl invocă repetat,
exemplificând cu nume faimoase:
binomul profesor – elev, maestru –
ucenic, călăuză – discipol sau, în
termenii originari, rabin – talmid.
Când aceste binoame (sau perechi,
cu formularea lor) funcţionează cum
se cuvine, atunci se creează marele
lanţ al generaţiilor şi se creează acel
continuum ce asigură accesul la o
istorie durabilă şi semnificativă.
Rezum: dacă vrem să descâlcim
firul de aţă, e obligatoriu să regândim
felul cum concepem şcoala. Şi nu
oricum, ci împrumutând de la alţii
ideile strălucite, care şi-au demonstrat
viabilitatea.
