Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Filmele din carte de Felicia Antip

Le lièvre de Patagonie – Mémoires (Iepurele din Patagonia – Memorii), de Claude Lanzmann, Gallimard, 2009, e greu de povestit.

Este o carte autobiografică, dar nu o autobiografie, ci o succesiune de naraţiuni montate cinematografic, mai multe filme cu acelaşi erou central, istoriile a cel puţin zece existenţe trăite de un personaj numit Claude Lanzmann.

Îl ştim ca realizator al celui mai lung film documentar realizat vreodată (nouă ore şi jumătate), intitulat Shoah şi intrat în istorie ca reconstituirea cea mai pătrunzătoare a Holocaustului. Pentru cititorii de literatură este succesorul lui Jean-Paul Sartre la conducerea revistei Temps modernes, a cărei direcţie şi-o asumă şi astăzi, la vârsta de 85 de ani (pe care îi va împlini la 27 noiembrie). Dar în cei 85 de ani ai existenţei lui (mai exact cei 83 despre care dă seama în carte), străbătuţi frenetic, aventuros, cu o intensitate egalată doar de dorinţa de a dăinui veşnic („Iubesc viaţa la nebunie, o sută de vieţi nu m-ar plictisi”), a cunoscut atâta lume, a avut experienţe atât de variate, atitudini atât de contradictorii, a trecut pe lângă pericole atât de mari şi a făcut atâtea isprăvi ieşite din comun, încât memoriile lui pot constitui punctul de pornire al unui serial cu episoade dramatice, romantice, rocamboleşti, istorice, mondene, literar-artistice, burleşti sau îmbinând caracteristici ale câtorva genuri.

Ţâşnind din beznă şi trecând ca un bolid prin faţa maşinii lui în viteză, iepurele din titlu l-a făcut pe autor (pe atunci în vârstă de 70 de ani), să „trepideze cu o bucurie sălbatică”. E frate bun cu iepurii care, „la Birkenau, se strecurau pe sub gardurile de sârmă ghimpată, în timp ce avea loc înfiorătorul masacru”. Iepurele care scapă este o excepţie, o minune, dar avem oare dreptul să credem în minuni? Claude Lanzmann a aflat the hard way că minuni în vremea noastră… Ca epigraf al cărţii a ales povestea argentiniană a iepurelui urmărit de o haită de câini. „Încotro alergăm?” îi întreabă. „Spre moartea ta.” Şi-a conceput realist opera, Shoah, ca pe un film „despre moarte, despre moartea în sine, nu despre supravieţuire”. Moartea mulţimilor gazate este sfârşitul. Nu există întoarcere, mântuire, speranţă.

Oroarea de moarte, percepută ca actul şi momentul maximei brutalităţi, l-a urmărit din copilărie. Ne-o spune din prima frază a cărţii: „Ghilotina – la modul mai general pedeapsa capitală şi diferitele modalităţi de administrare a morţii – avea să fie marea problemă a vieţii mele.” Şocul a survenit la vârsta de cinci-şase ani, când mama lui l-a dus să vadă filmul Afacerea curierului din Lyon. Scena eşafodului l-a chinuit în somn luni de-a rândul. Se trezea înspăimântat că i se tăia capul sau că era despicat de-a lungul trupului. A trăit toate decapitările reale de mai târziu ca pe nişte coşmaruri, n-a putut să doarmă în niciuna dintre nopţile dinaintea unei execuţii anunţate, fie că ea se petrecea în Algeria, în Spania în China sau în altă parte. Sa obligat să privească video-uri cu oribile execuţii rituale islamice şi a studiat cu groază şi îngreţoşare atât masacrul de la Nankin, unde armata japoneză a asasinat în 1937, cu o cruzime neegalată, treizeci de mii de civili chinezi cât şi decapitarea cu securea a celor trei eroi ai Trandafirului alb (Die Weisse Rose), fraţii Hans şi Sophie Scholl şi Cristoph Probst, la München, în 1943, după un proces de trei ore condus de acuzatorul public al Reich-ului, Roland Freisler. „Fouquier- Tinville al Marii Terori, Vîşinski, procurorul proceselor de la Moscova, Urvalek, lătrătorul ceh al procesului Slansky, Freisler, sunt cu toţii de aceeaşi teapă şi din aceeaşi stirpe a birocraţilor călăi care-şi slujesc fără greş stăpânii de moment, nelăsând nicio şansă inculpaţilor…”. Filmul Shoah este răfuiala supremă a duşmanului jurat al morţii cu cei mai depravaţi şi mai eficienţi furnizori ai ei.

Vitalitatea lui Claude Lanzmann, setea lui de senzaţii tari au fost şi au rămas, până la adânci bătrâneţe, nemăsurate. Relatarea despre emoţia pe care a simţit-o în adolescenţă când, învăţând să zboare cu planorul, s-a avântat pentru prima oară în aer se încheie cu evocarea unicului moment comparabil: „o recentă alunecaredecolare cu parapanta şi în dublă comandă, având schiurile în picioare: la 2000 de metri deasupra pământului, traversezi valea spre înaltul perete muntos care o închide, până prinzi un curent ascendent”. Cuvântul-cheie este aici „recentă”, care trebuie să însemne după 80 de ani. Când era mai tânăr (la „numai” 67 de ani), ţinuse să treacă prin experienţa „vălului negru” – pierderea cunoştinţei încercată de toţi piloţii de avioane de vânătoare când se lasă să cadă în picaj. Turna pe atunci un film documentar despre armata israeliană şi, la insistenţele lui, după ce i s-a testat minuţios rezistenţa organismului, i s-a permis accesul pe un avion F-16 care, coborând cu viteză maximă la verticală, i-a sporit brusc greutatea corporală de şapte ori. După aterizare, a fost felicitat pentru că-şi pierduse cunoştinţa doar pentru o perioadă relativ scurtă, nu urlase şi nu vomitase. Se declară foarte mândru de această performanţă. Lanzmann ţine să se laude că înoată totdeauna perpendicular pe ţărm, nu de-a lungul lui, îndreptându-se direct spre larg. Este adevărat în ceea ce priveşte nu numai nataţia, ci toate aventurările lui în necunoscut, indiferent cât de primejdios ar fi acesta.

A fost de atâtea ori pe punctul de a se îneca, de a se prăbuşi, de a fi ucis, de a-şi pierde preţioasa viaţă din cauza unei bravade stupide sau a unei acţiuni nesăbuite, încât, puse cap la cap, aceste happening-uri aproape fatale ar constitui singure o carte (sau mai curând un film) cu neverosimil exces de suspans. Odată, în Israel, a fost cât pe-aci să- şi piardă viaţa în mare, exact în locul în care se înecase, cu o săptămână mai devreme, ambasadorul Angliei. În perioada legăturii lui amoroase cu Simone de Beauvoir (a durat şapte ani, a început când el avea 27 de ani, iar ea 44, Lanzmann fiind singurul dintre amanţii scriitoarei care a şi coabitat cu ea), se duceau împreună în munţi fără să se echipeze adecvat pentru alpinismul cu mare risc de accidentare pe care-l practicau.

În anii liceului, el şi colega lui Hélène, având amândoi cărţi de identitate cu ştampila „evreu”, străbăteau impasibili străzile oraşului Clermont-Ferrant cu valize pline cu armament destinat Rezistenţei, Când vedeau o patrulă germană, se opreau şi se sărutau cu foc, „deşi între noi nu era nimic sexual”, ajungând la destinaţie mânjiţi cu ruj de buze. Mai târziu, după ce părăsise şcoala şi lupta în maquis în Departamentul Haute-Loire, a fost trimis să primească un transport de armament. Camaradul mai vârstnic căruia i se încredinţase un pistol şi misiunea de a asigura securitatea transportului a ezitat să tragă atunci când au fost interceptaţi şi arestaţi de un singur miliţian. Noroc de tatăl lui Claude (şi el membru al Rezistenţei, după ce, în primul război mondial, se înrolase voluntar la 17 ani şi supravieţuise unui atac cu iperită pe Somme): cum trecea întâmplător cu bicicleta pe acolo, şi-a jucat rolul de Deus ex machina, împuşcându-l pe membrul miliţiei.

Moartea avea să rămână în preajma tânărului Claude pe toată durata războiului, În 1943, l-a răpit chiar de lângă el pe un membru al grupului împreună cu care prinsese într-o ambuscadă un pluton german. După ce, împreună cu alţi câţiva colegi de liceu îndemnaţi de tatăl lui, s-a alăturat forţelor combatante comuniste, s-a văzut pus în faţa unei dileme raciniene pe care a tranşat-o rapid. I s-a ordonat să fure armele depozitate în castelul unui viconte patriot, care comanda o unitate a Rezistenţei non-comuniste. A refuzat. Partidul comunist l-a condamnat imediat la moarte, dar n-a mai avut timp să pună sentinţa în aplicare. În anii care au urmat, neastâmpăratul şi nesăbuitul Claude a mai scăpat de câteva ori, după cum ne încredinţează, din situaţii de cât pe ce.

Nu-i deloc exclus ca palpitantele acte de bravură, fapte eroice, circumstanţ e de un dramatism extrem să conţină o doză de fanfaronadă sau/şi să fie teatralizate în aşa fel încât să dea mai bine la montaj. Claude Lanzmann este un orgolios autentic, fascinat şi îndrăgostit de grandoarea propriei sale persoane. Nimic nu dă mai exact măsura acestei egolatrii decât candoarea cu care-şi exhibă – la fel de sigur de sine, la fel de trufaş – atât virtuţile cât şi păcatele. Îl vedem, student, furând cărţi de la o bibliotecă publică pentru a le vinde. Sau, deghizat în preot, solicitând donaţii pentru scopuri de binefacere fictive. Sau în alte ipostaze deopotrivă de neonorante. Nu-i pasă. Povesteşte totul cu aceeaşi vervă şi cu acelaşi lux de amănunte, încântat de toate performanţele sale, fie ele în bine sau în ceea ce morala curentă cataloghează ca rău.

După aceste câteva informaţii despre temperamentul şi mai ales despre conştiinţa de sine a celui care se destăinuie în Iepurele din Patagonia, putem trece la prezentarea unora dintre episoadele acestei cărţi incitante.


Am ucis-o pe Şeherezada

Este titlul cărţii unei frumoase şi talentate poete libaneze, Joumana Haddad, care dirijează la Beirut o publicaţie erotică, „Jasad” („Corpul”) şi, de asemenea, paginile culturale din cotidianul „An Nahar”. Şeherezada reprezintă pentru emancipata cvadragenară un dublu şi nefast clişeu: al dansatoarei orientale înveşmântate în voaluri transparente şi al eroinei din „1001 de nopţi” care e nevoită să-l mintă pe şah ca să-şi salveze viaţa. În ambele ipostaze, Şeherezada ar reprezenta simbolul fals al femeii arabe de ieri şi de azi, victimă a unui sistem falocrat şi religios. Deşi nu feministă, atitudinea Joumanei Haddad este una de protest, nu atât contra condiţiei reale a femeii arabe, cât împotriva felului cum este receptată în Occident această condiţie. De aici, o anumită ambiguitate a analizei pe care autoarea cărţii o face. Şeherezada nu poate fi, din aceeaşi perspectivă, clişeu şi simbol. Simbol este în măsura în care fundamentaliştii islamici o lipsesc de drepturi elementare, chiar şi în Liban, totuşi unul din statele arabe cele mai îngăduitoare, dovadă chiar revista „Jasad” (care înregistrează cele mai numeroase abonamente, după spusele editoarei înseşi, unde credeţi, în Arabia Saudită). Clişeul nu face decât să reflecte simbolul. Joumana Haddad nu le poate recuza pe amândouă în acelaşi timp, simbolul creat de arabii înşişi şi clişeul datorat occidentalilor. În pofida cenzurii, toate articolele din „Jasad” sunt publicate sub semnătură, autorii asumându-şi răspunderea şi riscul. Editoarea mărturiseşte, într-un interviu prilejuit de apariţia cărţii, că datoreaza libertatea ei de gândire lecturii, încă de la 12 ani, a unor opere interzise până astăzi în ţările arabe ale unor Sade, Nabokov şi Miller.


Intelectualul şi puterea

Scrie Jean Daniel în editorialul lui săptămânal din „Le Nouvel Observateur” (3 noiembrie): „Iată o Americă pe care o cunoaştem bine dintr-un trecut apropiat şi despre care am crezut greşit că şi-a pierdut din forţă o dată cu alegerea la Casa Albă a unui musulman intelectual. Aşa l-a numit un umorist al unui canal de televiziune foarte ascultat pe Barack Obama. Când romancierul israelian Amos Oz afirma că miracolul n-a constat în alegerea unui Negru, dar în aceea a unui intelectual, a fost vorba de un omagiu. A devenit apoi o insultă. Intelectual, pentru republicanii Sarei Palin şi ai Tea Party, este acela al cărui spirit a fost corupt prin frecventarea marilor şcoli ca Harvard sau Princeton. La care se cuvine adăugat că intelectualul în chestiune a rămas mai mult sau mai puţin musulman în pofida convertirii unora dintre ascendenţii săi. Islamofobia, care n-a dat buzna peste SUA decât după 11 septembrie 2001, hrăneşte astăzi un nou rasism”. Nu poţi să nu te întrebi care este, în fond, motivul respingerii lui Obama de către provinciala doamnă Palin şi care este pretextul: să conteze mai mult cultul sau cultura? Sau, de ce nu, la urma urmelor, amândouă deopotrivă? Ironizat că nu are mari probleme cu a doua, preşedintele Franţei (ţară care, invers decât SUA, se află la primul preşedinte neintelectual), nu pare a se pune bine nici cu primul, mergând tot mai des pe muchea îngustă care separă xenofobia de rasism.


Maiakovski, 80 de ani de la moarte

În aprilie s-au împlinit 80 de ani de la moartea unuia dintre cei mai controversaţi poeţi sovietici, Vladimir Maiakovski (1884-1930). Sinuciderea poetului considerat îndeobşte oficial a prins pe picior greşit puterea comunistă, care s-a străduit din răsputeri să-i dea o explicaţie conformă cu ideologia dominantă şi cu normele de conduită ale vremii. Totuşi explicaţia cea mai concisă şi, probabil, cea mai apropiată de adevăr a dat-o poeta Marina Ţvetaieva: „De-a lungul a doisprezece ani, omul Maiakovski a vrut să-l omoare în el pe poet, şi în al treisprezecelea, poetul s-a trezit şi l-a omorît în el pe om”. De mult timp nu mai mergea nimic în viaţa lui personală. Era profund dezamăgit şi, în acelaşi timp, nu era în stare să recunoască eşecul idealurilor şi al viselor lui ideologice. Devenise prizonierul propriilor iluzii cumplit înşelate de stalinism. Oficialitatea îl acuza de a fi rămas la simpatiile anarhiste ale tinereţii lui de dinainte de revoluţie. Prietenii de bună credinţă îl acuzau, din contra, de a se fi lăsat atras de mirajul oficializării ca poet de Curte. Nici după moarte n-a fost cruţat: poemele lui cele mai ortodoxe ideologic au devenit lectură obligatorie în şcoli, perpetuând până la căderea comunismului imaginea poetului oficial al regimului sovietic.


J.M. Coetzee despre Philip Roth

În numărul din 10 noiembrie al hebdomadarulu American „The New York Review of Books”, J.M.Coetzee publică un amplu comentariu asupra romanelor lui Philip Roth dintr-o serie pe care însuşi scriitorul american a botezat-o Nemeses: Short Novels. E vorba de o serie de patru romane pe tema care poartă numele zeiţei greceşti a răzbunării, „Everyman”(2006), „Indignation” (2008), „The Humbling” (2009) şi „Nemesis” (2010), unele deja traduse şi la noi şi despre care Felicia Antip a scris în România literară. Englezul indignation poate fi apropiat, cum remarcă Coetzee, de nemesis , fiindcă zeiţa cu pricina, între alte sarcini, o are şi pe aceea de a împărţi justiţia sau, mai pe româneşte, de a face dreptate, iar indignation înseamnă o reacţie la acţiuni injuste, altfel spus, un sentiment care poate fi unul de furie contra acestora sau o dorinţă de răzbunare. Iar în spatele cuvântului se află ideea de soartă, bună sau rea, şi de cum este ea împărţită în lume. Coetzee analizează romanele confratelui său american prin această prismă, să-i spunem, mitologică. O analiză excepţională.


Amantul necunoscut

Evelyne Bloch-Damo s-a specializat în biografia unor persoane aşa-zicând de mâna a doua din anturajul unor mari scriitori. După ce le-a evocat pe mamele lui Zola şi Proust, iat-o acum resuscitând memoria lui Alexandre Manceau, un grafician obscur, pe care îl ştim doar dintr-o fotografie a faimosului Nadar (o să vedeţi imediat de ce l-a fotografiat), din câteva fraze ale lui Maxime Du Camp, prietenul lui Flaubert, şi din jurnalul Fraţilor Goncourt. Meritul cel mai de seamă, poate singurul, al lui Manceau a fost acela de a fi devenit ultimul şi cel mai longeviv amant al romancierei George Sand. Succesor la graţiile emancipatei femei (prima care a purtat pantaloni, şi, încă, roşii) al lui Musset, Chopin, Flaubert sau Mérimée, i-a fost partener de viaţă 15 ani, adorând-o şi devotându-i-se, ca secretar particular, ca primul cititor al operelor ei, ca medic, coafor, portretist, pe scurt, ca factotum. Dar înainte de toate, ca bărbat, care o excita şi o calma, cum afirmă autoarea biografiei, „în acelaşi timp pisică tandră şi câine fidel”, cum a spus Flaubert, un pic invidios pe cel pe care George Sand i l-a preferat. (Şi despre George Sand a avut o vorbă în doi peri, când a numit-o „marele bărbat”.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara