Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Filme europene la Bucureşti de Viorica Bucur


Pentru cinefili luna mai înseamnă Festivalul Filmului de la Cannes. Pentru cinefilii români - mai exact cei bucureşteni - ea înseamnă, de câţiva ani încoace, şi Festivalul Filmului European. Desfăşurat sub deviza "9 mai - Ziua Europei - este şi ziua ta!" şi organizat de către Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti şi Uniunea Cineaştilor din România, Festivalul a prezentat anul acesta 23 de filme selectate din producţia recentă (ultimii trei ani) a 18 ţări europene: multe sunt debuturi semnate de regizori tineri şi, mai ales, multe sunt producţii reprezentative pentru cinematografia europeană, fiind distinse cu premiile unor importante competiţii internaţionale.
În deschiderea ediţiei din acest an - a 5-a - o somptuoasă coproducţie franco-britanică: "Vatel". Este al treilea film de epocă (după "Mission" - Palme d'Or la Cannes 1986 - şi "The Scarlet Letter") realizat de Roland Joffé (născut la Londra, dintr-un tată francez). Buget mare, distribuţie internaţională (Gérard Depardieu, Uma Thurman, Tim Roth, Julian Sands, Arielle Dombasle), sute de figuranţi, costume, decoruri impresionante, muzică (compusă, orchestrată şi dirijată) de celebrissimul (peste 350 de filme) Ennio Morricone: iată cum arată o superproducţie europeană ce vrea să concureze (prin grandoarea reconstituirii unei epoci) superproducţiile hollywoodiene, dar, mai ales, vrea să dea lecţii de rafinament, bun gust, cultură şi probitate profesională într-un gen cinematografic care, prea adeseori, este invadat de excese, diletantism şi kitsch. Chiar dacă la nivelul construcţiei dramaturgice filmul "Vatel" este destul de convenţional -, plictisitor uneori, tezist alteori, cu frecvente căderi de ritm şi tonus - el devine captivant, tocmai prin această "ştiinţă" a regizorului şi a armatei sale de consilieri (istorici şi specialişti în costume, artă culinară, stilistică florală) de a da viaţă unui anumit mod de a concepe lumea ca spectacol: de la aranjarea unui platou cu fructe până la elaborarea unui menu regal, de la culorile unei rochii până la magnifice focuri de artificii. Filmul lui Roland Joffé poate fi citit şi ca o docudramă (tip "Discovery Channel") despre Ludovic al XIV-lea şi ceremoniile (teatrale, gastronomice, amoroase etc.) ale curţii sale.
Întrucât deviza Comunităţii Europene este "Unitate în diversitate", a fost firesc ca programul Festivalului de Film European să includă, alături de un film fastuos şi cu mare buget - "Vatel", şi un exponent al cinematografului minimalist, rezultat al unui aşa-numit "jurământ de castitate": "Mifune - Dogma 3, în regia danezului Søren Kragh-Jacobsen. Primit cu entuziasm la Festivalul de la Berlin 1999, unde a fost distins cu un Urs de argint, "Mifune" are, în primul rând, meritul de a confirma valabilitatea formulei imaginată de conaţionalii săi Lars von Trier şi Thomas Vinterberg: cele "10 porunci" ale Dogmei 95 (printre care: turnarea în locuri reale, fără decor construit; sunetul şi imaginea înregistrate simultan, fără muzică adăugată; camera purtată pe umăr; imaginea în culori, fără ecleraj adiţional etc.) ce par a nega orice "progres" cunoscut de cinema de la origini şi până în zilele noastre. Dar succesul de la Cannes 1998 al filmelor "Idioţii" şi "Festen" (prezentat şi publicului nostru în ediţia de anul trecut a Festivalului) precum şi realizarea a încă 14 filme "Dogma" (semnate de regizori de pe tot mapamondul: Italia, Franţa, Coreea, S.U.A., Danemarca) arată că astăzi "Dogma 95" nu mai e un fenomen izolat - asemeni experimentului numit "The Blair Witch Project" (Proiect - Vrăjitoarea) şi, cine ştie, în timp, ea va ajunge, poate, să aibă acelaşi efect precum, în epocă, Noul val francez sau - păstrând proporţiile - neorealismul.
Cât despre Søren Krag-Jacobsen (cineast de 53 de ani, deci trecut bine de a doua tinereţe şi, deja, celebru în Danemarca prin şapte filme pentru tineri), "Mifune" dovedeşte că "preceptele" Dogmei 95 pot, de asemenea, servi ca adevărată cură de întinerire şi revigorare a profesioniştilor ameninţaţi cu rutina. Mai apropiat ca tematică şi stil de "Festen" al lui Vinterberg, filmul lui Krag-Jacobsen vorbeşte despre o întâlnire de familie ce duce la o redescoperire a acesteia - nu doar biologică, ci, mai ales, spirituală. De altfel, pare că există, deja, o "dogma-fiction" ce vizează şocarea mentalităţii burgheze şi aducerea în ridicol a instituţiilor, pentru a evidenţia binefacerile marginalităţii, ale confruntării fizice şi ale sincerităţii emoţiilor, şi a aduce în prim-plan, ca erou-limită nebunul, idiotul. Kresten - proaspăt căsătorit - este nevoit să-şi lase soţia la Copenhaga pentru a reveni - în cătunul unde a copilărit ca să participe la înmormântarea tatălui său. Aici, în viaţa lui vor intra Rud - fratele său retardat mintal -, o tânără prostituată angajată ca guvernantă şi fratele ei cu porniri de delincvent. Mai puţin original decât filmele lui Trier şi Vinterberg, dar mai tandru şi mai plin de compasiune pentru personajele sale, filmul lui Krag-Jacobsen este turnat direct pe 35 mm şi nu pe video (cum cere "dogma"), ceea ce înseamnă unele "libertăţi" faţă de cerinţele "jurământului de castitate". Spectatorul, însă, apreciază şi aplaudă reîntoarcerea la o anume calitate a imaginii care, aliată cu elanul camerei portabile, dă un sens compoziţiei, luminii şi cadrului.
Desigur, între opulentul spectacol cinematografic din "Vatel" al lui Roland Joffé şi austerul "Mifune" - această "dogma-light" propusă de Søren Kragh-Jacobsen - programul Festivalului European de la Bucureşti a inclus nenumărate "nuanţe". Ele se numesc: "Cartierul din nord" (al austriecei - de origine română - Barbara Albert; "Rosetta" semnat de faimoşii fraţi belgieni Luc şi Jean-Pierre Dardenne, "Singuraticii" - în regia cehului David Ondricek, "Bagaj abandonat" al olandezului Jeroen Krabbé, actor convertit la regia de film etc. etc.
Sunt tot atâtea chipuri ale Europei, sunt tot atâtea moduri de a face cinema în Europa.