Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
"Fişierul Eminescu" de Ioana Pârvulescu


Ciudată trebuie să fi fost pentru Titu Maiorescu ziua de joi, 15 iunie, stil nou (27 iunie, stil vechi) a anului 1889. De un timp, cea de-a doua soţie, Anicuţa, fiica fostului prefect de poliţie din Bucureşti, Radu Rosetti, şi nepoata lui C.A. Rosetti, se arăta deosebit de geloasă. Ultima săptămînă fusese totuşi una fericită pentru cei doi, bănuielile soţiei se potoliseră şi Maiorescu devine încrezător: "Are să dispară toată partea absurdă şi exagerată din "trou noir" al geloziei". Ziua de joi începe senin, el se simte "minunat de bine şi fericit acasă, cu Anicuţa". La 10 dimineaţa însă, vine în vizită doamna Smaranda Predescu, profesoară de filosofie şi pedagogie, care obţinuse postul cu doi ani în urmă, printr-un concurs prezidat de Maiorescu. Vizita ei are ca scop înapoierea unei cărţi (Littré, Auguste Comte), cum precizează, defensiv, însemnarea de jurnal. Ameninţat de gaura neagră a geloziei, Maiorescu îşi ia măsuri de precauţie: "Am lăsat uşa de la salon deschisă şi am propus să vadă şi să audă Anicşuţaţ tot; aşa a şi făcut; după vro 10' de vorbă asupra şcoalei ei şi asupra drumului ei cu bărbatu-său, a plecat. Anicuţa ca o furie, ochii învăpăiaţi, sprincenele în goană de încruntare, mînele reci, etc., un adevărat acces de gelozie jumătate alienată-idioată". Ziua continuă cu o vizită la bătrînul C. Brăiloiu, aflat pe moarte (va mai trăi cinci zile). La 6 după-amiaza sosesc în casa din strada Mercur nr. 1, Ştefan C. Mihăilescu, (Stemill) director în Ministerul Cultelor, şi Vitzu, profesor de fiziologie la Facultatea de ştiinţe, cu vestea morţii lui Eminescu, "astăzi pe la 3 ore" în Institutul de alienaţi al D-rului Şuţu, de pe strada Plantelor. Jurnalul nu cuprinde, în ziua de 15 iunie, nici un alt comentariu cu privire la Eminescu. Consecvent cu sine, autorul îşi cenzurează orice opinie. Eul din jurnalul său continuă să fie al unei maşini.

Ieri Sîmbătă 17/29 iunie 1889 pe la 5 după prînz serviciu funebru în biserica Sf. Gheorghe Nou pentru Eminescu. Eminescu în cosciug deschis, desfigurat de nu se mai cunoştea, numai sprincenile negre îl aminteau. Era faţă în biserică Lascăr Catargiu, Mih. Kogălniceanu, Teo. Rosetti, N. Mandrea, Anicuţa, eu, Stemill şi o lume de şcolari şi studenţi şveniţi direct de la Universitate unde asistaseră la susţinerea tezei de licenţă în filosofie a lui C. Rădulescu-Motru, condusă de Maiorescuţ. Pe cosciug vro 6 coroane enorme: de la Acad. Română, de la Presa română, de la Constituţionalul, de la Naţionalul (conservator), de la societatea studenţilor Unirea şi de la amici (şi eu aici). Apoi pe jos prin Bulevard, Calea Victoriei, la Cimitirul Bellu. [...] Nimeni din familia lui. (Duminecă, 18/30 iunie 1889)


Aşa se încheie în jurnalul lui Maiorescu (sînt deja caietele scrise în majoritate în română) "fişierul" Eminescu. Impresia că Maiorescu scrie despre membrii Junimii mai degrabă fişe decît "capitole" de viaţă este extrem de puternică, de la faptul că îi numeşte strict cu numele de familie şi pînă la absenţa, prea izbitoare ca să nu fie voită şi controlată, a oricărui sentiment. Cantitatea enormă de speculaţii pe marginea aspectului de proces-verbal a jurnalului maiorescian taie pofta de a mai insista pe temă. La fel şi interpretarea relaţiilor dintre Eminescu şi Maiorescu, cu variante atît de numeroase încît seamănă, de la un punct, cu un joc al permutărilor. De altfel, dacă jurnalul ne oferă un om "descărnat", există compensaţia omului din scrisori, unde se află pesemne adevăratul, întregul Maiorescu. Dacă Maiorescu ar fi avut o maşină de înregistrat, un casetofon (a cărui apariţie e intuită de Alecsandri deja) sau un aparat de filmat, casetele şi videocasetele acumulate ar scuti urmaşii să caute o psyche în aparatul de înregistrare. Epoca însăşi predispunea la comparaţia omului cu o maşină şi este interesant că şi Maiorescu, care nu făcea abuz de tropi, şi Eminescu folosesc sintagme de acest tip: "maşină de trăit", spune cel dintîi, "maşina intelectuală" a ruginit, se plînge cel de-al doilea.

Nu l-aş fi decupat din însemnările zilnice tocmai pe Eminescu, (frazele cu pricina, destul de puţine şi de banale, sînt tocite de atîta citare), dacă nu m-aş fi simţit atrasă de noutatea perspectivei oferite istoricului literar prin recenta publicare a corespondenţei inedite a poetului, din ediţia îngrijită şi transcrisă de doamna Christina Zarifopol-Illias. Am căutat aşadar cele două feţe ale cîte unei singure zile, cea fişată de critic şi cea povestită Veronicăi de către poet. Mă voi opri numai la trei evenimente din zone diferite ale existenţei: un eveniment artistic-monden, unul poetic şi unul anecdotic. Cel dintîi ţine de lumea amatorilor de artă, cel de-al doilea de cea a literaţilor, iar al treilea de instanţa redutabilă numită "gura lumii".
Prima zi semnificativă care permite comparaţia este cea de-a 42-a aniversare a lui Maiorescu, 15 februarie 1882. în jurnal ea apare, ca în fiecare an, cu menţiunea "ziua mea de naştere", căci Maiorescu e mereu grijuliu cu sine la aniversară. El scrie despre cadourile şi felicitările primite şi despre felul mai mult sau mai puţin festiv în care decurge ziua respectivă. Evenimentul aniversar în 1882 este un concert de excepţie, pe care finul degustător de muzică şi l-a oferit probabil cadou: "Seara la teatru, concert al faimosului violonist Sarasate, lojă baignoire şlojile de jos dintr-o sală de teatru - n.m.ţ 50 de franci, lojă împreună cu domnul şi doamna von Bothmer, care era încîntătoare, Wilhelm şi eu. Mite rămas acasă din cauza migrenei de ieri. Concert foarte amuzant, concertul lui Mendelssohn cu acompaniament de orchestră, finalul splendid; foarte picante două dansuri spaniole cu acompaniament de pian, frumoasă în toate privinţele un fel de elegie dată pe deasupra (Ernst? Vieuxtemps? Chopin)". Undeva în aceeaşi sală se afla şi Eminescu, (va fi fost prezentă, e de presupus, toată spuma societăţii) care consemnează şi el evenimentul de la Bucureşti pentru iubita lui de la Iaşi: "Ieri seara, mititicule, am fost pentru întîia dată de cînd te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cîntă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urît ca dracul, trebuie să fi plăcînd la cucoane". Epistola e scrisă în noaptea de 16 spre 17 februarie, aşadar ziua concertului concide cu cea din caietul criticului. Observaţiile lui Maiorescu sînt tipice pentru omul cu vînă mondenă (reţine întotdeauna persoanele importante din anturaj, consemnează preţul biletului şi locul în sală, ca emblemă a locului în societate) şi, mai ales, pentru meloman: programul, reuşitele deosebite, identificarea bisurilor, aprecierile nuanţate (concertul e amuzant, finalul e splendid, dansurile spaniole picante). Cît despre Eminescu, deşi e, ca toţi contemporanii săi intelectuali, un obişnuit al muzicii clasice, nu pare a avea urechea tipică specialistului (nu se ştie dacă, după obiceiul din şcolile vremii, învăţase să cînte la vreun instrument). Remarcile din scrisoare sînt uimitor de concordante cu imaginea clişeizată a portretului său, cea construită de posteritate, a sufletului romantic, care vibrează şi se recunoaşte în prezenţa altui suflet romantic. în februarie 1882, Eminescu se afla în armonie şi cu Maiorescu: poetul îl laudă Veronicăi într-o scrisoare din 12 februarie, spunînd că, la Cameră, numai acesta şi Kogălniceanu "pot construi o frază corectă". La rîndul său, Maiorescu notează în 14 februarie, după o seară cu invitaţi: "Spiritual şi bine Eminescu". Oricum, între cele două prezentări ale aceluiaşi eveniment muzical există o legătură de adîncime şi ea mi se pare ilustrativă pentru relaţia Maiorescu-Eminescu pe teme artistice: fac parte din aceeaşi lume, se întîlnesc în trăirea aceloraşi evenimente, au ierarhii asemănătoare, dar vibrează altfel, au alte coarde sensibile.

Atît jurnalul celui pe care posteritatea îl va numi criticul (la vremea aceea profilul său era mult mai neclar: avocat, profesor, ministru, diplomat, şef de grupare literară etc.) cît şi scrisorile poetului pomenesc, în aceeaşi perioadă a anului 1882, despre elaborarea şi încheierea Luceafărului: "Fetiţule dragă, / Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecît după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-aşuţ apucat frigurile versului şi vei vedea în curînd ceea ce scriu. îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pîn-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult". Data este 10 aprilie 1882, o sîmbătă. (Prin comparaţie cu jurnalul lui Maiorescu se poate constata că Eminescu îşi data scrisorile după stilul vechi.) O săptămînă mai tîrziu, pe 17 aprilie, epistolierul îşi începe scrisoarea cu vestea "Lucrarea mea e sfîrşită, n-am decît s-o copiez; prin urmare corespondenţa poate urma în lungimea ei obicinuită". în aceeaşi zi Maiorescu notează: "Seara Junimea la mine. Puţină lume, numai 12. Citit frumoasa legendă de Eminescu, Luceafărul". Lectura se repetă şi în sîmbăta următoare, probabil pentru că asistenţa este mai numeroasă: "Discuţie cu Carp despre patima beţiei a lui Poe. Lectură a traducerei Mănăstirea Tomnatica, care a fost găsită bună, a unui întîiu tablou al nouei "reviste" a şanuluiţ 1881 de D. Rosetti, a nouei frumoase poezii a lui Eminescu Luceafărul". Despre legenda scrisă de Eminescu criticul va pomeni, fără a depăşi calificativul frumoasă, cu cîteva prilejuri: citirea poemului şi "corecturile" făcute în prezenţa Anettei, apoi lectura la regină (ea apela la cei doi pentru diverse servicii literare) şi traducerea lui în germană de către Mite.
în fine, al treilea episod care, surprinzător, este consemnat şi de Eminescu şi de Maiorescu este unul puţin însemnat pentru ochii istoriei, fie ea sau nu literară. El intră în ordinea faptelor mărunte cărora bîrfa le creează aparenţa de evenimente epocale. într-o scrisoare din septembrie 1882, dacă datarea ulterioară a Veronicăi e corectă, Eminescu relatează pe două pagini, gazetăreşte, cu exagerările de rigoare şi cu puncte de suspensie pline de subînţeles, "scandalul" de la Curte care a zguduit opinia publică: "Să-ţi povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizaţie adîncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... şhţotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntîmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnişoarele de... onoare. [...] Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. [...] în sfîrşit rege şi regină pleacă în pădure, la pavilionul de vînătoare, şi găsesc...? întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi daţi afară... dar... Iată un scandal fără pereche în analele curţii europene". Maiorescu află istorioara o lună mai tîrziu, la Cameră, de la Alexandru Lahovary şi, la 21 oct., o trece în jurnal, conform habitudinii sale de a aduna anecdote. Dar, învechită probabil, ea pierde savoarea amănuntelor, dobîndind, în schimb, un sfîrşit: sînt date afară domnişoarele Grădişteanu, Lucia Ghyca şi Assan "care avuseseră noaptea pînă la 2, la ele, vizită la ceaiu, cu (sic) Francezul baron Ring şi secretarul legaţiei belgian Guillaume".
Cele trei secvenţe nu sînt numai zone de intersecţie între jurnalul maiorescian şi scrisorile lui Eminescu, ci şi, implicit, trăsături de unire între cele două personalităţi, poate nu atît de diferite pe cît se spune. în jurnalul său, Maiorescu îl socoteşte pe Eminescu drept prieten, şi atunci cînd este atacat de acesta (în chestiunea evreilor, despre care am pomenit data trecută), şi atunci cînd este apărat de el. Prezenţa dar şi absenţa lui Eminescu nu trece niciodată neobservată la serile Junimii. Cînd însă începe boala, Maiorescu nu se mai ocupă, în jurnal, (nu şi în scrisori) decît de literatura lui Eminescu. Viitorul omului îl vede, fără fiori de milă, la Mărcuţa sau la Golia. Prietenia literară se arată adesea necruţătoare. Nici Eminescu nu face exces de fidelitate în prietenia lui faţă de critic:

Apropos de Titu. Da! Vorba ceea, rîde vîrşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămîi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat (Mihai Eminescu către Veronica Micle, iunie 1882).

Despre doamnele pe care "le-a perindat" Maiorescu, data viitoare.