Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Figura unui critic literar de Cosmin Ciotloş

Eugen Negrici, Figura spiritului creator,
ediţia a doua, Bucureşti,
Edit. Cartea Românească, 2013, 190 p

Eugen Negrici e unul din cei mai interesanţi gânditori din literatura română postbelică. Critica lui nedumereş te şi intrigă. Iar când spun asta, nu am în vedere reacţiile virulente pe care le-a stârnit, la apariţie, eseulIluziile literaturii române (un eseu, dacă e să fim cinstiţi, a cărui inclemenţă e normală într-o cultură matură).

Deconcertante sunt, de fapt, toate cărţile lui. Există, în armătura lor ideatică o obsesie a originalităţii (practicate însă cu sistemă) care n-are cum să fie trecută cu vederea. Negrici, e pur şi simplu, pasionat de idei. Atât de pasionat încât acest elan devine, el însuşi, un argument în favoarea validităţii respectivelor idei. Este, probabil, şi acesta unul dintre motivele care l-au făcut să evite, în cariera sa, exerciţiul rutinier al cronicii literare. (Despre alte posibile cauze am scris, tot aici, cu alte ocazii). Sigur e că destule din studiile lui de amploare au funcţionat în timp pe post de veritabile borne în istoria receptării câte unui autor. Când s-a pronunţat, de pildă, asupra poeziei lui Virgil Mazilescu a fă- cut-o atât de exact încât, practic, a patentat o sintagmă. Nimeni nu-l mai pomeneşte pe autorul Fragmentelor din regiunea de odinioară fără să invoce faimoasa „stilistică a eschivei”. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu câteva titluri care au făcut carieră, intrând, neîntârziat, în vulgata oricărui literat. Expresivitatea involuntară (1977) sau, ca să ajung la subiectul cronicii mele, Figura spiritului creator (1978) reprezintă două asemenea cazuri.
Din nefericire, se poate constata, dacă astfel de exprimări fericite s-au impus cu uşurinţă, ideile, tocmai ele, atât de dragi lui Eugen Negrici, n-au avut şansa unui sol prea fertil. (De altfel, într-un interviu publicat în „Viaţa studenţească”, nr. 13/ 1 aprilie 1987, criticul, pe atunci decan al Universităţii din Craiova, era cât se poate de explicit: „simpatizez studenţii care încearcă un progres al ideii, oricât de stângaci ar fi el formulat”). Eticheta care i s-a pus autorului, aceea de teoretician (corectă, de altminteri, dar mult prea limitativă) l-a izolat într-un fel de ceilalţi comentatori ai aşa-numitei literaturi vii. E, categoric, o nedreptate. De ani buni, de exemplu, rolul de critic de poezie (cu alte cuvinte, critic de poezie prin excelenţă) e disputat cu superbie între Gheorghe Grigurcu şi Al. Cistelecan. Doi stăruitori practicanţi ai impresionismului, dotaţi, desigur, cu un gust credibil, dar, ca să zic aşa, ambii destul de fragili sub raport conceptual. Dincolo de meritele inerente, alegaţiile acestora mi se par, nu o dată, foarte simplu de demontat o dată ce rezistăm atracţiilor discursive, de care, de altfel, textele lor sunt pline. Alternativa ar fi putut fi, oricând, critica lui Eugen Negrici. Inteligentă, cumpănită, panoramică. (Şi, ca un bonus, calofilă). Numai că, nu-mi explic de ce, nimeni n-a citit-o ca atare. Deşi premiată de Uniunea Scriitorilor, Introducere în poezia contemporană (1985), n-a produs emulaţie. Cum n-a produs, la vremea ei, nici această proaspăt reeditată Figură a spiritului creator.
Sigur, volumul nu se ocupă numai de poezie. (De remarcabile portrete interioare având parte şi Antim, şi Radu Greceanu, şi Heliade- Rădulescu în ipostaza lui de scriitor total, şi Mircea Horia Simionescu). Fondul cărţii, însă, declicul său declanşator îl reprezintă însă poezia. Mai exact, tipul de comentariu pe care îl suscită aceasta. (Şi care, ulterior, poate fi extins cu îndreptăţire şi asupra altor zone). Până la un punct, e adevărat, metoda lui Eugen Negrici se revendică din structuralism. Numai că, faţă de rigiditatea acestuia, intenţia criticului e sensibil mai umană (deci cumva mai retro). Nu spre descifrarea unui mecanism complicat în virtutea căruia funcţionează un text sau altul se îndreaptă analizele de aici, ci spre configurarea unei imagini (desprinse, da, din articulaţiile stilistice) a autorului însuşi. Mai exact, a spiritului creator, o entitate difuză, impalpabilă, deopotrivă logică şi intuitivă. Observaţiile preliminare au ceva incendiar şi mi se pare cu atât mai ciudat că ele n-au făcut, până azi, şcoală. „Vom preciza, în prealabil, că nu ne numărăm printre aceia care şi astăzi sunt dispuşi să confunde creaţia şi, în mod particular, poezia cu o aşteptare pasivă a unei iluminări. O spunem pentru că emoţia inspiratoare, ca unică legitimare a calităţii artistice, nu şi-a pierdut, cum s-ar fi crezut, din prestigiu, şi se află destui, în însăşi lumea sceptică a criticii, pentru care mentalitatea romantică referitoare la aşa-zisa sinceritate a trăirilor artistului nu pare a fi discreditată; care sunt dispuşi să creadă că entuziasmul e starea de spirit a autorului şi că, de pildă, adevăratele poezii, ca emanaţii confuze ale sentimentului, sunt scrise, fără revenire, în viteza vocii delirului” (p. 9). Diatriba continuă şi pe pagina următoare. Mi-ar părea rău să n-o citez, cu riscul de a abuza de ghilimele: „Ne-ar fi uşor să întâmpinăm această naivitate cu o propoziţie elementară a esteticii: acolo unde se realizează o formă se efectuează o operaţie conştientă asupra unui material amorf, subordonat puterii omului. Dar cei care cultivă acest spontaneism, ascunzându-se sub umbrela unei magii prăfuite, îşi iau de obicei drept acoperire teama, invocată adesea, de a nu «risipi farmecul». Asemenea false măsuri de securitate ţin, fără îndoială, cel puţin de o vinovată lipsă de curiozitate; a pretexta că optezi pentru iraţional şi a-ţi interzice să analizezi echivalează cu mărturisirea implicită a unei slăbiciuni de argumentare şi reprezintă cea mai bună acoperire a trândăviei spiritului” (pp. 9 – 10).
Firescul intelectual e repus în matca lui. Independent de consecinţe. Lipsesc doar numele, contraexemplele cum s-ar zice, pentru ca teoria să se transforme în polemică frontală. Zece pagini mai încolo, după un migălos periplu prin poetica lui Paul Valéry, Negrici îşi reiterează şi principiile aflate în răspăr cu moda publicistică a timpului, şi dispoziţia (ori mai degrabă indispoziţia) caustică. E un „insensibil” care preferă să aibă dreptate: „amintim celor care ne vor reproşa că vorbim uneori despre lirică cu mijloacele naraţiunii că, din punct de vedere logic, limbajul unui obiect nu poate juca rolul propriului său metalimbaj şi că, la drept vorbind, ceea ce facem noi este să demonstrăm câte disponibilităţi are limbajul limbajului” (p. 23).
Eseurile al căror obiect se pretează acestor precauţii (mai degrabă jucate) îi au în centru pe Nichita Stănescu (Nepăsarea suverană) şi pe Marin Sorescu (Sub presiunea delimitărilor). Nu cunosc în epocă transcrieri mai pertinente ale traiectoriilor celor doi poeţi. Oricâte rezerve de politeţe ar mobiliza Negrici pentru a-şi atenua pesimismul funciar al constatărilor, acesta rămâne, totuşi, transparent. Nu despre sentinţe maliţioase e vorba (Negrici nefiind un critic de verdict, şi cu atât mai puţin unul tentat de execuţii). Doar că nonşalanţa cu care reţetele celor doi extrem de populari poeţi sunt decriptate e de natură să le relativizeze, nu-i aşa, tocmai inefabil. Mai mult, faptul că Eugen Negrici nu se agaţă de chichiţe prozodice, ci proiectează, cum a şi promis, narativ, în registru larg, biografic şi bibliografic, face ca demonstraţia lui să sune de-a dreptul inatacabil. Nu citează firoscos. Când e cazul, prezintă doar, unul sub altul, blocuri întregi de versuri. Şi Nichita Stănescu, şi Marin Sorescu sunt surprinşi în plină campanie de promovare a propriilor abilităţi şi ticuri. Fiecare dintre ei îşi înţelege bine poziţia, îşi studiază atent terenul, îşi reduce la tăcere oponenţii, instrumentând adevărate ceremoniale de deturnare a sensurilor. A spune asta, fie şi ocolitor, reprezenta pe atunci, nu neapărat un act de curaj estetic, cât unul de onestitate culturală.
Până acum, totul pare limpede. Cât priveşte nedumeririle (sau, mai franc spus, nemulţumirile) pe care această critică înzestrată cu valenţele excelenţei le poate stârni, ele sunt în număr de două: elegantă sub raport stilistic, acompaniată de o melodie aparte, fraza miezoasă a lui Negrici riscă să fie confundată, la rigoare, cu cele, ornate şi goale, ale impresioniştilor pursânge, ceea ce diluează mult radicalismul afirmaţiilor; şi, modest şi oarecum old fashioned, criticul alege să se exprime la o rebarbativ academică persoană întâi plural. Prea puţine pentru a umbri o carte care conţine atâtea adevăruri.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara