Un om de acţiune rânduieşte un orăşel lăsat în paragină, dirijorul fanfarelor descurajează un licean fără talent care vrea să cânte la tobe, un student sărac prosperă şi poate, după patruzeci de ani, să-şi sfideze fostul coleg de familie bună, acum ponosit, un cămătar încearcă să cumpere pe nimic un ceas din vremea războiului, un fost soldat răscoleşte viaţa unei familii burgheze cu un pretins suvenir din Bagombo. Însă locuitorii oraşului descoperă că nu-şi doresc eficienţă, ci bună convieţuire, puştiul delăsător se dovedeşte vital pentru funcţionarea fanfarei, colegul de facultate care-şi pierduse aplombul de odinioară a făcut operă de filantrop în medicină, investindu-şi toată averea într-un spital din China, ceasul la care se caliceşte anticarul are autograful lui Hitler, iar tabachera e o făcătură, ca şi poveştile exotice ale călătorului închipuit. Sunt secvenţe, permanent ameninţate de bruşte răsturnări de situaţie, din proza scurtă a lui Vonnegut, scrisă în anii ‘50 pentru publicaţiile vremii şi reunită în două volume, Bun venit printre maimuţe (Humanitas, 2008) şi Tabachera din Bagombo, recent apărută la aceeaşi editură, în traducerea Alexandrei Coliban.
În deceniul dintre sfârşitul războiului şi transformarea televiziunii în fenomen de masă, povestirile publicate de reviste bune ţineau loc de seriale, reflectând un stil de viaţă şi definind un orizont de aşteptare. Familia burgheză care începea să se aşeze soarbe, de o parte şi de alta a ecranului, să zicem aşa, şi-n rama ficţiunii, şi-n relaţia foileton-cititori, ineditul, diferenţa, misterul aduse de nişte impostori interesanţi, cu identităţi care nu sunt niciodată ce par. Tara cvasi-generală a eroilor lui Vonnegut e o mitomanie benignă, care li se poate scuza unor oameni care pierduseră tot, care urcaseră foarte mult sau, mai curând, căzuseră foarte jos. Însă vremea ambiţiilor fără acoperire a cam trecut, lumea îşi doreşte stabilitate, aşa că aceşti agitatori fără rost ai unor poveşti banale şi împlinite, în felul lor, sunt întotdeauna daţi în vileag, lăsând comunitatea să-şi reintre în matcă. Accentul nu cade pe dramă, pe vârtejul pe care-l poate isca, într-o existenţă oarecare, cine ştie ce dezvăluire din trecut, cine ştie ce dor de ducă răscolind plictiseala dintr-o familie ca toate celelalte, ci pe constatarea mereu liniştitoare că viaţa îşi urmează cursul. Scriind pentru clasa medie care – el o spune, într-o prefaţă – doreşte să-şi recapete starea zen, picotind la lectura de seară – Vonnegut nu e nici psiholog, nici teoretician, chirurg al dramelor de conştiinţă sau creator de suspans mai mult decât e cazul. E, pur şi simplu, scriitor de ficţiune, autor de tipuri, de situaţii, de materie cursivă, făcută din viaţă decupată după nişte şabloane.
Fireşte că, scrise oarecum la normă (scriitorul e un tată de familie care trebuie să-şi rotunjească veniturile, după demisia de la General Electric), povestirile, pe de-o parte, nu sunt egale, iar pe de alta, trebuie să introducă, tot timpul, un nou episod, aşa că ţin poanta pentru ultima frază, lăsându- ne, cum s-ar zice, în priză. Uneori, artificiul ţine, alteori bancul e sec. Cu toate astea, chiar şi cele mai expediate dintre bucăţile pe care Vonnegut îşi face mâna, înainte de romane, arată cum se poate scrie mai mult decât onorabil proză de consum. Portretele sunt făcute repede, fără risipă de culori, păstrând tuşa spectaculoasă pentru final. De pildă, în două dintre favoritele mele, Un preţ decent şi Pachetul, oameni aflaţi, crezi că pentru totdeauna, de părţi diferite ale baricadei, ajung să-şi copieze poziţiile cu îndemânarea unui prestidigitator care schimbă o carte.
Un preţ decent începe ca povestea unui agent imobiliar care, deşi e falit, îşi permite o vacanţă. La fel ca-n romanele poliţiste, înţesate de indicii pe care le trecem cu vederea, nu băgăm prea mult în seamă amănuntul. De la coadă la cap, începe să curgă aventura lui. Cu mici sau mari comisioane neîncasate, fiindcă muşteriii i se supără, sub diferite pretexte, în ultima clipă, pentru a ajunge, mai apoi, la o situaţie de un absurd foarte lucrativ şi ingenios. Un mărunt funcţionar de la Compania Metalurgică Naţională, invidiat pentru că merge în concedii luxoase pe bani puţini, se pretinde un colonel rasat care caută, împreună cu soţia, o reşedinţă simandicoasă. Evident, după o perioadă de probă, pe casă şi masă, aducând cu obiceiul lui Hagi Tudose de a gusta mizilicuri fără nici o intenţie de târguială, cei doi se răzgândesc, sub un pretext oarecare, şi pleacă mai departe. Doamna nu se sfieşte chiar să leşine ca să guste un păhărel de coniac bun, iar domnul nu cruţă nici una din facilităţile reşedinţelor cărora puţin le lipseşte ca să devină ale lor. Metoda, deconspirată după vreo două vizionări de proprietăţi de lux, este adoptată de agentul imobiliar, care-şi răzbună, pesemne, banii pierduţi şi riscurile meseriei. Merită să ai de clienţi astfel de oameni de lume. Lume nouă, care caută mici soluţii nevinovate la marile probleme.
În Pachetul, un cuplu de pensionari cumpără, cu banii din vânzarea unei afaceri, un pachet de viaţă. La capătul unei călătorii în jurul lumii îi aşteaptă o casă de vis, decorată după ultima modă şi unde pot avea orice-şi doresc cu o simplă apăsare pe buton. În acest ambient vag utopic apare, ca musafir nepoftit, un fost coleg de şcoală al soţului, absolvent, mai apoi, de Medicină. Băiat de familie bună, îl umilise, odinioară, poate fără ca măcar să- şi dea seama, pe tânărul ambiţios care muncea ca să-şi plătească studiile. Acum, când fostul paria are tot ce şi-ar putea dori, revederea după 40 de ani i se pare o farsă prost plasată. Nu reuşeşte, cu toate astea, să reziste tentaţiei de a-l face pe colegul de altădată musafir în casa lui despre care scriu toate ziarele. Are surpriza să-l vadă schimbat în rău, cu haine roase, sugerând drama unuia căruia lucrurile nu i-au mers. Face fel de fel de scenarii – totuşi, ca medic se câştigă decent, care-l duc cu gândul la probleme cu legea, sau cine ştie ce necazuri. În ciuda lor, o anume strălucire, o siguranţă de sine i-a rămas, misterioasă, fostului coleg. După ce soţia lui reuşeşte, cu o stratagemă meschină, să-l facă pe musafir să nu rămână peste noapte (s-au anunţat, pe neaşteptate, nişte rude), soţul află, de la reporterii veniţi să-i fotografieze casa, care interacţionaseră, accidental, cu străinul, povestea lui. Era medic, într-adevăr, dar îşi investise banii într-un proiect nobil, un spital în China pe care, în cele din urmă, l-au închis comuniştii, alungându-l din ţară. Prin comparaţie, cei doi soţi realizează, încă o dată, falimentul propriului proiect, încununarea kitsch a unei vieţi banale, de oameni care vor să se ridice, harnici, dar fără substanţă. Finalul, uşor melodramatic, îi lasă căutând butonul care le-ar permite să ia ziua de la capăt.
Fireşte, citite după mai bine de cincizeci de ani, povestirile se încarcă de naivitate. Lumea lor e mult prea diferită de lumea noastră. Însă temele generice din spatele unor vieţi de duzină pot, încă, interesa. Şi mai mult decât atât interesează, cum am mai spus, tehnica de prozator a lui Vonnegut, abilitatea de a face lucrurile să curgă, ispitindu-te să le citeşti, chiar dacă ţi se par drame de serie. O poantă bine spusă le poate, întotdeauna, salva.
Două, întru totul mărunte, observaţii legate de traducere. Companion înseamnă şi manual, enciclopedie, aşa încât titlul unei reviste care a apărut lunar în America, până pe la sfârşitul anilor ‘50, Woman’s Home Companion, s-ar traduce, folosind o sintagmă care a circulat şi la noi, ca Enciclopedia căminului pentru femei, şi nu... Partenerul casnic al femeii (!). În al doilea rând, citatul din Goethe, favoritul mamei lui Groszinger din Thanasfera (şi, în realitate, al lui Thomas Mann) ar fi meritat tradus în româneşte. Ar suna aproximativ aşa: „Totul li-l dau zeii, nemărginiţii,/ Aleşilor lor pe de-a-ntregul./ Toate bucuriile, fără margini,/ Toate suferinţele, fără margini, deplin.” Cum Groszinger este un ales care nu prea se poate folosi de tainele pe care le pătrunde, versurile îşi au tâlcul lor.