Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Feţele tristeţii de Tudorel Urian

Augustin Buzura ar fi trebuit să fie primul scriitor adevărat pe care aş fi avut ocazia să îl văd în carne şi oase. În anul 1978, eram elev al unui important liceu din Timişoara, când profesorul de literatură română, minunatul Mihai Gafencu, m-a trimis la biblioteca şcolii să caut romanul Orgolii, apărut cu un an înainte, şi, după alte vreo câteva zile, să particip la o întâlnire cu autorul său. Acolo, neapărat, trebuia să îi pun nişte întrebări legate de carte. Mi-a mai spus că scriitorul este medic de profesie. Din păcate, la bibliotecă nu se mai găsea niciun exemplar al cărţii (probabil şi alţi elevi din şcoală primiseră aceeaşi sarcină şi fuseseră mai zeloşi) şi mi s-a spus să revin peste câteva zile. M-am luat cu altele, am uitat de roman, iar în ziua fatidică a întâlnirii cu prozatorul am chiulit de la şcoală pentru a nu-mi dezamăgi dascălul. Aşa se face că, după această întâlnire ratată, am avut şansa să îl cunosc pe Augustin Buzura abia peste vreo douăzeci de ani. Între timp îi citisem mai toate romanele, inclusiv Orgolii, iar despre unele dintre ele chiar apucasem să scriu în revistele la care colaboram. Chiar dacă opţiunile noastre în spaţiul culturii şi în tumultoasa viaţă politică nu au fost mereu identice, pot să spun că pentru omul Augustin Buzura am avut şi am o constantă preţuire. Sinceritatea sa incomodă, dublată de bunul simţ ardelenesc, căldura sa sufletească mă fac să mă simt bine în preajma lui şi să mă bucur sincer ori de câte ori îl întâlnesc.

A trăi, a scrie este una dintre cele mai triste cărţi citite de mine în ultimul timp. Eseurile şi interviurile cuprinse în acest volum dau măsura deziluziilor trăite de un foarte important romancier al generaţiei '60, în anii bezmeticei şi nesfârşitei noastre tranziţii. În momentul prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu, Augustin Buzura era mai mult decât un scriitor de succes, un simbol al speranţei. Cărţile sale, salutate cu entuziasm de la microfonul postului de radio "Europa Liberă" ajunseseră să fie copiate cu pixul din cauza tirajelor niciodată satisfăcătoare. Circulă şi astăzi o legendă, invocată printre alţii de Alex Ştefănescu, potrivit căreia în ultimii ani ai dictaturii a existat un crai care cucerea tinere prin oraşele transilvane recomandându-se drept Augustin Buzura şi oferind dedicaţii pe cărţile prozatorului. Scriitorul însuşi confirmă, chiar în paginile acestui volum, autenticitatea poveştii. Aşadar, la momentul 22 decembrie 1989, Augustin Buzura era unul dintre cei mai populari prozatori români, autor al unor romane în răspăr cu ceea ce s-ar putea numi "corectitudinea politică" a vremii respective (cu voie de la poliţie, s-a spus ulterior de către unii cârcotaşi), despre care se vorbea în şoaptă, cu admiraţie, ca despre un cvasi-disident al regimului comunist. În momentul fugii lui Nicolae Ceauşescu, Augustin Buzura avea notorietate, popularitate şi respectabilitate. Cele trei elemente care ar fi putut face din scriitor unul dintre personajele cheie ale perioadei de tranziţie. Într-un fel au şi făcut, dar poate nu pe măsura aşteptărilor legate de acest foarte important nume. Pentru că, în primii ani de după căderea regimului comunist, inevitabil, proza şi-a pierdut statutul de subtitut pentru orice (divertisment, informaţii, dezbateri politice, istorie necenzurată, presă scrisă, televiziune, cinematografie), scriitorii au ieşit din prim-planul vieţii publice, prieteniile s-au fisurat iremediabil, criza morală şi confuzia de valori au devenit constante ale climatului intelectual. În acest peisaj deloc încurajator Augustin Buzura a avut ambiţia de a pune pe picioare o instituţie culturală de mare anvergură, Fundaţia Culturală Română, transformată ulterior în Institutul Cultural Român. Cu bani puţini şi muncă multă a ridicat poate cea mai importantă instituţie culturală din perioada de tranziţie.

Despre toate acestea este vorba în A trăi, a scrie, o carte de confesiuni uneori dureroase, mai ales din perspectiva degradării relaţiilor inter-umane din lumea literară până la limita inacceptabilului. O traumă nemeritată trăită de Augustin Buzura a fost brutala sa demitere din fruntea Institutului Cultural Român, la începutul anului 2005. Chiar dacă decizia a fost una previzibilă, lipsa de eleganţă cu care a fost făcută această schimbare a produs o rană rămasă nevindecată în sufletul scriitorului. Resentimentele sunt mari, judecăţile ulterioare sunt uneori distorsionate, viziunea generală a devenit tributară antipatiilor personale. Tabloul României de azi se transformă într-un peisaj apocaliptic. Scrie Augustin Buzura: "Din nefericire, nici cel mai cinic dintre cinici nu cred că şi-ar fi putut imagina cum va fi peste douăzeci de ani. O Ťţară muribundăť. Aşa a caracterizat-o preşedintele ei, domnul Traian Băsescu. Sigur, este şi meritul nepieritor al domniei sale că a ajuns astfel, deşi nu sunt convins că a reuşit să înţeleagă acest amănunt. (...) Ura şi prostia devenind enzimele vieţii de zi cu zi. Singurele, din păcate, în această epocă a umilinţei desăvârşite. Oricum, ţara a fost, practic, vândută la un preţ de nimic, în timp ce instituţiile statului sunt paralizate" (p. 8). Consider că s-ar putea discuta mult mai aplicat despre responsabilităţile unora şi altora pe marginea paralizării instituţiilor statului. Un singur exemplu ar fi blocarea justiţiei de către parlament în cazul dosarelor fostului premier Adrian Năstase. Şcoala românească şi sistemul de sănătate se află în colaps. Diagnosticul este cu siguranţă corect, chiar dacă scriitorul nu analizează cu deplină obiectivitate cauzele şi nici posibilele soluţii. "Şcoala, reformată şi răsreformată, după cum s-a-ntâmplat să vrea muşchii numeroşilor miniştri care au fericit-o, a fost umilită treptat, pentru ca astăzi să fie într-o tristă şi dureroasă agonie (...). Abandonul şcolar, analfabetismul, plecarea în străinătate a valorilor şi a forţei de muncă - deocamdată peste două milioane de Ťfugiţiť! - ne îndeamnă să ne gândim cu mare nelinişte la viitor. Căci, în viziunea preşedintelui Traian Băsescu, şcoala românească produce doar tâmpiţi. (...) Cât despre sănătate, ea a rămas numai în seama Celui de Sus: cine are zile, scapă. Moaştele unor sfinţi şi Ťputerileť unor vindecători tind tot mai mult să ia locul medicinii ştiinţifice. În străinătate, numele etniei noastre este băgat în seamă doar prin contribuţia curvelor şi a hoţilor" (p. 8). Tabloul este unul hiperrealist, chipul României de azi e descris în aqua forte, dar la fel ca în campania electorală abia încheiată, toate relele sunt puse în contul preşedintelui Traian Băsescu şi fireşte, mai nimic în cel al PSD, care a guvernat ca partid de opoziţie (dacă se poate vorbi de aşa ceva), blocând tot ce se putea bloca.

Răfuielile lui Augustin Buzura cu oameni mai mult sau mai puţin importanţi din politică şi din literatură sunt numai ale lui. Le pot înţelege, dar mă îndoiesc de faptul că ele ar trebui să-şi găsească locul într-o carte. Am mai spus-o şi cu alt prilej, Augustin Buzura este un prozator prea important pentru un anumit tip de pamflet cu adresă foarte precisă. Mi-ar fi plăcut să-l ştiu mai olimpian, rupt de mizeriile foarte concrete pe care le-a trăit pe propria piele. Sunt amintiri care dor, dar care trebuie păstrate cu discreţie în suflet.

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când Augustin Buzura povesteşte epopeea războaielor sale cu cenzura din perioada comunistă. Sunt pagini esenţiale, obligatorii pentru numeroşii fani ai acestui autor, ca şi pentru cei interesaţi de istoria noastră recentă. Pentru că orice ar spune criticii foarte exigenţi de azi, Augustin Buzura este un scriitor validat de marele public şi de comentariile mai vechi ale tuturor exegeţilor de certă reputaţie.

Volumul A trăi, a scrie însumează textele din două cărţi mai vechi ale autorului, Teroarea iluziei şi Tentaţia risipirii, precum şi câteva interviuri reprezentative acordate de-a lungul carierei. Este o carte de tipul Buzura par lui męme, confesiunea amară a unuia dintre prozatorii români foarte importanţi din perioada postbelică.