cu doar trei plachetuţe timide se poate
lăuda săsoaica Verona Brateş, tustrele
apărute însă la edituri de prestigiu:
Octave-le din 1969 la EPL, iar Locul sub stele
din 1975 şi Carmina (cu precizarea Versuri) din
1982 la Cartea Românească. (I-au apărut însă
ceva mai multe în germană, după cum le înşiră
Cornel Regman:Bleibende Spur/Urme ce nu pier,
1966; Klarheit/ Claritate, 1969; Wiege im All/Leagăn
în univers, 1971; Ausserhalb des Kreises/ În afara
cercului, 1978).1 Nici ecouri critice n-a strîns prea
multe, deşi „magia ei poetică îţi taie respiraţia“,
după cîte zice Grigore Cojan2, efect pe care puţină
lume îl obţine fără merite şocante. Ţi-o taie chiar
dacă, adaugă memorialistul, „unele versuri par
îmbibate de naturalism“. Verona s-a născut la
Braşov, în 1922, şi a decedat tot acolo, în 1991.
Ar fi studiat pictura cu Mattis Teutsch şi ar fi
urmat oarece studii filologice, după cum notează
Cojan, iar de debutat ar fi debutat în 1938, în
Ardealul.3 Publică, zece ani mai tîrziu, un roman
„sentimental“ – Noemi, în vreme ce era funcţionară
pe unde putea. Se mărită în 1955 cu popa N. Modoiu,
au împreună doi copii şi divorţează destul de
prompt, în 1968.4 De scris, scrie şi-n română
şi-n germană şi publică destul de susţinut în
revistele scoase de Ştefan Baciu la Honolulu, fiind
bună prietenă cu el (şi el cu ea, fireşte).5 Era
precoce – în orice caz destul de precoce de vreme
ce „publică dela vîrsta de 16 ani în foarte multe
gazete şi reviste din provincie şi Capitală cu o
rîvnă de admirat.“6 Totuşi, adaugă Gionea, prea
„sensibilă la critică“ şi pe cît o supărau observaţiile
pe atît o stimulau „aprecierile“; a dus „o viaţă
modestă de funcţionară“, „găsindu-şi“ însă
„satisfacţiile în artă“.7 Cel puţin pe vremea aceea,
în tinereţe, „mînuia“ „o tehnică simplă dar aleasă
a versului, cu armonii captivante“.8 Mai tîrziu,
peste ani, această „mignonă şatenă“ va trăi „retrasă
pe coastele Scheiului, plină de aduceri aminte“.9
Dar tot sensibilă a rămas, căci „se îmbujorează
cînd versurile sale au plăcut şi devine neguroasă
ca o zi de februarie braşoveană cînd n-au fost
lăudate“.10 Au fost însă şi lăudate (numai că
nu ştiu eu unde), de vreme ce a primit în două
rînduri – în 1978 şi 1982 – premiul pentru
poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov.11
În Octave, dacă ar fi să-l credem pe
R. Mirel, Verona „se opreşte la prima senzaţie“,
fără a mai trece la a doua – şi chiar şi asta întro
poezie de „nespontaneitate“ (ceea ce înseamnă
că aceste prime senzaţii vor fi fost deja mediate?)
şi cu „rigiditate în exprimare.“12 Cam aşa trebuie
să fi fost, căci şi lui Regman i se pare că poeta
„împacă spontan (uneori numai juxtapunîndu-le)
două tipuri de sensibilitate“, dintre care unul
probează „o vocaţie a fragmentarului“ şi un „nesaţ
al nuanţei şi instantaneului“, pe cînd celălalt se
bizuie pe „lucrarea harnică a reflecţiei poetice“.13
Nu s-ar putea zice însă că Verona n-avea gust
pentru inefabile în picturile ei cam abstractizante
şi interes pentru tulburarea peisajelor cu ceva
misteriozităţi: „O dimensiune neobişnuită
întretăiase cîmpia./ Totul era arămiu lucitor, şi
din iarbă/ suia o tăcere subţire la cer.//…/Mi-am
prăbuşit umbra-n fîşii peste frunze./ Înspăimîntat
de melodia născută atunci/ văzduhul răspunse.
Nimeni,/ nimeni n-a mai venit, n-a mai foşnit
nici cîmpia“ (Soare de toamnă). Dar spaimele
ce-o vor înconjura în volumele următoare se
fac deja simţite de pe acum: „Mă-ngrozeşte lampa,
mi-e groază/ de petele negre şi roşii, de amintiri
şi de mîna/ care-ntunecă totul. Aprindeţi, aprindeţi
lumina!“ (Lampa de petrol). Nu prea tare încă –
nici nu era vremea –, deoarece Verona s-ar lăsa
bucuroasă în unda reveriilor, doar că le alegorizează
numaidecît şi face din peisaje scenarii existenţiale
ba crispate, ba criptate: „Lasă-mă să gust lumina
efemeră,/ plantă care creşti în seră de argint,/
căci ea e cerul, eu îi sunt pămînt,/ de sunt eu
sclavul, ea îmi e galeră.// Trecem plutind prin
spaţii fără vreme,/ crengi întinse ne alungă-n
val,/ ne-apropiem în sens, păşim egal,/ izbim
copacul, pînă lemnul geme“ etc. (Impresie). Nici
nu avea încotro, căci imaginaţia picturală nu-i
prea stătea-n ajutor; nici în peisajele de calendar,
nici în stampele de interior ori vag istorice. Aşa
că poeta se va retrage-n reculegeri, urcîndu-se,
cum zice, „în singurări ca-n turnuri“.
Lucrarea reflecţiei slăbeşte în Locul sub
stele, unde Regman constată că au dispărut „acele
gheme de abstracţii şi prozaisme“ de pe urma
cărora rezultau înainte doar nişte „tentative
eşuate de a nimeri nota exactă“.14 „Nota exactă“
a Veronei e claustrarea într-o solitudine reificată,
baricadarea în celula singurătăţii, dar într-o
singurătate ostilă, ghimpoasă, în care se macină
subtextual frustrări: „Culoarea cerului: ciment./
Praf dur se scutură-n grădină/ N-ai uitat nici o
uşă deschisă./ Perdelele tăgăduiesc fereastra.//…//
Să plece zadarnicul oaspe./ Nemişcate cheile,
mută/ odaia în care domneşte/ inima ta de ciment“
(Rigid ). Pare a fi însă doar o ostilitate în
replică, o acrire a sufletului pricinuită de ostilitatea
lumii; deşi la Verona inclusiv locus amoenus e
un loc al morţii, al refrigerenţei letale, un loc în
care dragostea e, de fapt, o moarte criogenică:
„M-ai dus spre încăperi mai reci decît pămîntul./
Cînd te-am rugat să poposim, tu m-ai grăbit./…/
Acum, aici, necunoscuţi, pereţii/ ştiu numai
cîntece pe flori de ger./ Îmi dăruieşti covoare
de zăpadă/ şi-un pat de gheaţă veşnică, opac“ etc.
(Loc). O teroare a frigului pare a fi senzaţia cea
mai acută şi mai frecventă, dar una pe care poeta
o înfruntă provocator, sfidîndu-şi propria spaimă:
„Va veni un anotimp bătrîn, glacial,/ arătînd la
ferestre palmieri transparenţi,/ incolore, zadarnice
oaze./ Dar şuieră vîntule, şuieră vînt!“ (Pîndă).
Desigur că nu e vorba doar de un peisaj climateric
terorizat, ci de un frig existenţial de care poeta
se apără – voluntar ori involuntar bacovian –
transformîndu-şi casa în mormînt: „Apăraţi-mă,
pereţi gîrboviţi, căci afară/ seara ucide culorile,
iarna trimite/ călăreţii de viscol şi bicele-n pocnet
vestesc/ stăpînirea zăpezii“ etc. (Frig). În orice
caz, gerurile şi ninsorile nu-s la ea prilej de reverie
lîngă sobă, ci senzaţii supliciale, un fel de transpunere
literală a pătrunderii frigului în oase. Toate locurile
sunt neprimitoare, duşmănoase şi cinice, iar
poeta se simte pretutindeni sufocată şi îngheţată;
inclusiv Acasă: „Gheaţă de fier. Ciocane mişcă
paşii,/ tot mai grăbită răsuflarea îi goneşte.//…//
Deasupra negurii, un deal se încleştează,/ muiat
în bronz şi smoală“. Ce să mai vorbim de ce-i
pe-afară, unde „în neguri, fetele roşii/ se-neacă
şi strigă,/ se-neacă şi tac“ (Peisaj). Lumea Veronei
e, pe scurt, o lume de nelocuit. Fireşte, ghemele
de care vorbea Regman n-au dispărut cu totul,
căci Verona se exersează puţin şi-n ermetism, îi
plac versurile cu capac, sublimările în abstracte
şi reflecţiile cît mai filosofarde: „Abstract absolut,
metaforă plutitoare,/ iată-te desprins de geneză,
generîndu-te/ cu totul fluid, pe tine însuţi, perfect
decapsulat“ etc. (Contrast revenit). Nu scapă
de ele, cum nu scapă nici de peniţa preţioasă, dar
le foloseşte, totuşi, cu măsură pe amîndouă, astfel
încît pot trece, cu puţină bunăvoinţă, drept
incidente.
Nu se schimbă prea mult anotimpul
existenţial nici în Carmina, căci şi aici teroarea
climaterică devine teroare existenţială: „Vîntul
urlă, zăpada zboară, aleargă,/ chiuie vocile
sălbaticilor, taie bucăţi/ aerul neîmblînzit. Casele/
tremură, spaima le-a stins răsuflarea“ etc. (Viscol).
De altminteri, această teroare a unui anotimp
exterminator apare la Verona încă de la bun
început, chiar prin poeziile recuperate din perioada
tinereţii (e ataşat un ciclu de astfel de poeme); cu
toate că unele dintre ele profesează vagi elanuri
şi discrete euforii, tonul îl dau poemele spăimoase,
în care şi „cuvîntul“ meneşte a rău: „Ascultă cum
urlă vîntul,/ cum urlă singurătatea-n noi./
Parcă suntem sicrie: cuvîntul/ e corb şi croncăneşte
a pustiu şi a ploi“ etc. (Prin geam). Acest soi de
bacovianism precoce va trece, cu vremea, în poeme
ale presimţirii/aşteptării/iminenţei morţii: „O
mînă apasă pe clanţă, n-o văd, dar clanţa coboară,/
coboară… E uşa-ncuiată, dar cheia înfiptă în
broască/ trădează că sunt înăuntru.//…// Ce
fac, dacă eu, dacă ochii, lumina şi mîna, şi
totul/ cedează, şi clanţa cedează, şi capul, iar paşii/
pătrund, au pătruns, înăuntru…“ (Staccato). Verona
trăieşte exclusiv într-un „anotimp dur şi funerar“,
mereu speriată de îngheţ: „E frig. Mă tem de o
ninsoare mare/ din care n-am să pot ieşi decît/
cu părul alb şi mîinile-ngheţate“ etc. (Ianuarie).
Nu există, între românce (nu ştiu dacă această
calitate e tot atît de eminentă şi-ntre nemţoaice),
o poetă mai speriată de frig: „Mă tem de
mine însămi şi de frigul/ ce pretutindeni
mă va-ntîmpina/ sub tîmplele albastre ale
nopţii“ etc. (Revino zi). Nici iernile lui Bacovia
nu sunt atît de terifice pe cît se dovedesc
ale Veronei: „Zăvoarele, cheile, clanţa,/ toate
de mult sunt rugină,/ vîntul intră şi iese./ Zadarnice
uşi,/ zadarnice geamuri,/ zadarnici pereţi“ etc.
(Iarna). Dacă n-ar fi atît de terorizată climatic
şi-ar putea valorifica mai lesne sensibilitatea
delicată cu care scrie cîteodată: „Vorbeşte-n şoaptă,
căci te-aude creanga/ şi teamă îi va fi să înflorească./
Ea, mama fructelor, e-ngrijorată cînd/ se-apropie
un om şi vrea s-o frîngă“ etc. (Primăvară). Sau
ar lăsa mai în voie contemplativitatea descriptivă,
de tip tradiţionalist, din peisajele conturate cu
migală şi melancolie: „Dimineaţă ceţoasă de
toamnă,/ Îndoliate florile soarelui,/ se-apleacă
spre brazde, se frîng.//…// Mai tîrziu, cînd în
brazda cleioasă/ ceaţa se-ngroapă, apare conturul/
cirezilor calme de bivoli“ etc. (Pe Someş). Frigul
cuibărit în oase n-o lasă însă pe Verona să simtă,
decît fulgurant, bucuria vreunui alt anotimp – fie
el unul calendaristic, fie unul existenţial.
1 Cornel Regman, Noi explorări critice, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1982 p. 182.
2 Grigore Cojan, Amintiri cu scriitori braşoveni,
Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2000, p. 77.
3 Idem, p. 71.
4 Idem, p. 72.
5 Idem, p. 77.
6 Vasile Gionea, Antologia scriitorilor din Ţara
Bârsei, Institutul de Arte Grafice „Astra“, Braşov,
/f.a./ /1945/, p. 9.
7 Ibidem.
8 Ibid.
9 Vasile Gionea, Oameni pentru care mi-a
bătut inima. Portrete şi amintiri, /Tipografia
Ploieşti, 1990/, p. 207.
10 Ibidem.
11 Vasile Şelaru, Dicţionarul scriitorilor braşoveni
şi al veleitarilor, de la 1450 şi pînă astăzi, cuprinzînd
şi prima cronică a Braşovului scrisă de popa Vasile
(aprox. 1620), Editura Şelaru, Braşov, 2008.
12 R. Mirel, în Astra, nr. 9/1969.
13 Cornel Regman, op. cit., p. 182.
14 Idem, p. 184.
