Între 4 şi 6 octombrie 2015, se desfăşoară cea de-a
doua ediţie a Festivalului Naţional de Literatură, FeestLit
Clujj 201
15. Iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România
şi organizat de Filiala Cluj a USR, evenimentul reuneşte
în inima Transilvaniei reprezentanţi ai celor 20 de filiale
ale Uniunii Scriitorilor. Timp de trei zile, Clujul va fi,
din nou, capitala scrisului românesc. Programul cuprinde
ronduri de gală ale scriitorilor, lecturi publice, simpozioane
(anul acesta: Şcoala Ardeleană – începutul modernităţii
româneşti şi Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române),
un Desant scriitoricesc în facultăţi, colegii, licee, biblioteci,
lansări de carte etc. Se va acorda Marele Premiu al
Festivalului.
De anvergură naţională şi gândit ca manifestare
deschisă spre marele public, FeestLit Clujj speră să contribuie
la îmbunătăţirea imaginii scriitorului în cetate, la o mai
bună cunoaştere şi apreciere a literaturii române
contemporane, la diversificarea mijloacelor şi metodelor
de promovare a lecturii.
Printre oaspeţii acestei ediţii se numără: Nicolae
Manolescu, Gabriela Adameşteanu, Adrian Alui Gheorghe,
Radu F. Alexandru, Aurel Maria Baros, Mircea Braga,
Rodica Braga, Leo Butnaru, Al. Cistelecan, Nicolae Corlat,
Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache,
Adi Cristi, Vasile Dan, Marius Dobrescu, Traian Dobrinescu,
Gellu Dorian, Horia Gârbea, Ioan Holban, Ion Horea, Mircea
M. Ionescu, Adrian Lesenciuc, Emil Lungeanu, Angelo
Mitchievici, Ioan Moldovan, Eugeniu Nistor, Nicolae Oprea,
Aurel Pantea, Antonio Patraş, Emilian Galaicu-Păun, Ioan
Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Peter
Sragher, Victor Gh. Stan, Lucian-Vasile Szabo, Traian Ştef,
Petre Tănăsoaica, Cornel Mihai Ungureanu, Cornel
Ungureanu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir. De asemenea,
este invitat ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu.
Ei vor fi însoţiţi la Deesant de scriitori membri ai
Filialei clujene a USR. Întâlnirile cu studenţii şi elevii vor
avea loc la Colegiul Studenţesc de Performanţă Academică,
Departamentul de Jurnalism al UBB, la Biblioteca Judeţeană
„Octavian Goga” Cluj, în liceele şi colegiile Clujului: „G.
Bariţiu”, „N. Bălcescu”, „G. Coşbuc”, „M. Eminescu”, „Avram
Iancu”, „Romulus Ladea”, „Gheorghe Lazăr”, „Emil Racoviţă”,
„Gh. Şincai” şi la Seminarul Teologic Ortodox.
Juriul FestLit Cluj 2 015, alcătuit din Gabriel Coşoveanu,
Daniel Cristea-Enache, Emilian Galaicu-Păun, Antonio
Patraş, Irina Petraş, Cornel Ungureanu, Răzvan
Voncu, va decide câştigătorul Marelui Premiu. Printre
nominalizaţi (nominalizările au fost făcute de fiecare
filială în parte): Graţiela Benga, Corin Braga, Rodica
Braga, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Vasile Dan, Mircea
A. Diaconu, Mircea M. Ionescu, Angelo Mitchievici, Doru
Munteanu, Aurel Pantea, Doina Ruşti, Octavian Soviany,
Victor Gh. Stan, George State, Maria Şleahtiţchi, Cornel
Mihai Ungureanu, Dumitru Ungureanu.
Vor avea expoziţii în cadrul Festivalului: Irina Petraş,
Rada Niţă, Laura Poantă.
Parteneri: Primăria şi Consiliul Local al Municipiului
Cluj-Napoca; Ministerul Culturii, Universitatea Babeş-
Bolyai Cluj-Napoca; Facultatea de Litere; Facultatea
de jurnalism FSPAC, Festivalul Internaţional de Carte
Transilvania/FICT, Consiliul Judeţean Cluj, Muzeul de
Artă Cluj-Napoca, Muzeul Etnografic al Transilvaniei,
Biblioteca Judeţeană Octavian Goga Cluj, Asociaţia
Naţională a Profesorilor de Limba şi Literatura
română „Ioana Em. Petrescu”, Ordinul Arhitecţilor
din România Filiala Transilvania, Asociaţia Cluj-Napoca
2021 Capitală Culturală Europeană, Societatea Culturală
Carpatica/Revista „Oraşul”, revistele literare România
literară, „Apostrof”, „Caiete Silvane”, „Helikon”,
„Mişcarea literară”, „Nord literar”, „Steaua”.
Ioan-Aurel Pop:
Farmecul
etimologiilor
sau istoria
prin cuvinte
Uneori, se poate scrie istoria prin
cuvinte, mai ales dacă se ţine seamă
de faptul că limbile sunt ele însele
importante surse pentru reconstituirea
trecutului. Limba română este, astfel,
un izvor viu, care trebuie doar citit,
interpretat, descoperit. Cea mai bună
mărturie a identităţii noastre etnice
– câtă o mai avem – este limba română.
Semnificaţia unor cuvinte româneşti
actuale oferă indicii grăitoare despre
vechimea lor, despre momentul
naşterii lor, despre adoptarea,
transformarea şi perpetuarea lor în
româneşte.
Un astfel de termen vechi este
„arină” (însemnând nisip sau prund),
răspândit în Transilvania şi provenit
din latinescul arena. Acolo unde au
fost provincii romane bine organizate
şi durabile, au existat şi arene, adică
locuri circulare acoperite cu nisip,
situate în mijlocul unor amfiteatre,
circuri (le-am numi astăzi stadioane).
Pe nisipul arenei, călcau oamenii şi
animalele în circuri, în amfiteatre,
pentru delectarea spectatorilor.
Când se vărsa sânge – lucru petrecut
de multe ori – se presăra nisip în
plus, pentru acoperirea petelor.
Arina, adică nisipul, în Transilvania,
se presăra în tindă şi în casă,
după lipirea cu lut a pavimentului.
Până târziu, în secolul al XX-lea,
după ce se impusese moda podirii
camerelor cu lemn, tinda şi târnaţul
(pridvorul) au mai rămas încă presărate
cu arină.
La fel de vechi sunt termenii care
denumesc o legumă cunoscută din
antichitate, anume usturoiul. În multe
locuri din Transilvania, planta respectivă
e numită ai, din latinescul al(l)ium,
cu pronunţie identică în limba franceză.
Din „ai” derivă aiturile, adică răciturile,
piftia ori cotonoagele din alte zone.
Termenul de usturoi e tot latinesc şi
derivă din verbul „a ustura”, provenit
din latinescul ustulare. De origine latină
sunt ambii termeni care denumesc
„curechiul” ori „varza”. Primul provine
din coliculus sau cauliculus (lujer, lăstar,
varză mică), iar al doilea din viridia
(verdeţuri), derivat din viridium (verde).
Termenul „nea”, pentru zăpadă
sau omăt, s-a păstrat mai mult în
Banat, Crişana şi, răzleţ, în nordul
Transilvaniei. Se trage din latinescul
nivem (acuzativul sg. al lui nix, nivis).
Cuvântul „amăgire” este tot latin,
dar provine dintr-o locuţiune veche,
având la bază substantivul latinesc
magus (preot păgân), provenit din
grecescul magos. La un moment
dat, până la începuturile epocii
moderne, termenul respectiv era
admăgire, formă din care se poate
deduce mai uşor originea, aflată
în expresia ad magos ire, adică „a
merge la magi”. Credem că prin
secolele IV-VI, când mai erau destui
traco (daco)-romani care nu primeau
învăţătura creştină de la preoţii
rânduiţi şi continuau să meargă la
vechii „magi”, aceşti „rătăciţi” erau
ostracizaţi, priviţi uneori cu înţelegere
şi compasiune. Ei erau nişte „amăgiţi”,
atraşi pe căi greşite de servitorii
cultelor vechi.
Dintre cuvintele latineşti moştenite
numai în româneşte (în total peste
100), amintim împărat, oaie, a apuca,
mare (adjectiv), creştin, lingură,
plăcintă etc. Ne vom referi doar la
primele două dintre ele. Împărat,
provenit din latinescul imperator,
–oris, este un împrumut târziu în
celelalte limbi romanice. La noi, el
s-a perpetuat prin evoluţia firească
a latinei dunărene. Cuvântul însemna
iniţial conducător, cap, şef, lider
militar, stăpân, diriguitorul vieţii
oamenilor. Abia din secolul I d.Hr.
are sensul de şef al statului. La Pliniu
cel Tânăr apare expresia Nerva imperator. Primul „împărat” – considerat
a fi Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) – a
fost, de fapt, doar principe (princeps).
Este interesant că la români noţiunea
de împărat nu s-a referit niciodată la
şeful local, la capul statelor româneşti,
ci la un şef excentric, îndepărtat, mitic
chiar. Capii locali s-au numit, la români,
în moduri diferite, cu termeni, de
regulă, dubli, proveniţi din latină şi
slavă. Salba de cuvinte latine pentru
liderii români este: jude, ducă, domn,
iar cea slavă este cnez, voievod,
gospodar (gospodin). Judele era, de
regulă, şeful local, cu atribuţii
iniţial judecătoreşti în cadrul satului
(obştii), prezidând sfatul „oamenilor
buni şi bătrâni”. Cu timpul, judele a
ajuns să fie şi şef social-economic, cu
avere şi putere în cadrul comunităţii.
În Ţara Făgăraşului şi nu numai,
termenul este cunoscut, încă din Evul
Mediu, şi ca nume de familie, de forma
Jude sau Judele. Când a început
convieţuirea latinofonilor traco-dacoromani
cu slavii (cel mai timpuriu
prin secolele V-VI, în jurul anilor 500),
a pătruns în latina dunăreană, pentru
aceeaşi funcţie, termenul de cnez
(cneaz), cu sensul de conducător.
La ruşi, a ajuns să fie sinonim cu
principii, cu marii şefi, chiar cu şefii
statelor, pe când la noi a rămas cu
înţelesul de şef mărunt, local. De
aceea, în limbajul istoric românesc
preferăm forma cnez-cnezi şi nu cneazcneji,
potrivită pentru lumea slavă
răsăriteană. Este de notat că termenul
cneaz (cneag, cnig) nu este slav, ci
este luat de vechii slavi de la vechii
germani, din forma arhaică cuning
(cunig), care a evoluat în König (în
germană) sau king (în engleză). Conform
unui pasaj din Gesta Hungarorum,
pe la anii 900, ar fi existat în româneşte
cuvântul ducă, desemnându-l pe
comandantul unei cetăţi de pământ,
pe comandantul militar al unui loc
(in lingua eorum duca vocabantur).
Dacă este aşa, atunci româna veche
ar fi avut pentru şeful armatei un
termen provenit din latinescul dux,
–cis, derivat în chip firesc din acuzativul
singular ducem. Altminteri, toţi
conducătorii politico-militari din
cronica respectivă (Arpad, Menumorout,
Glad, Gelou etc.) sunt numiţi duci
(duces), în latineşte. Cum îi vor fi
numit oamenii lor e greu de spus.
Numai şeful pomenit mai sus este
chemat duca, după vorba din limba
locală. Şi pentru acest termen latin
de ducă a apărut însă un sinonim slav
care s-a impus apoi, anume voievod,
însemnând comandant de război sau
şef militar. Primii noştri duci/voievozi
au fost juzi/cnezi mai vrednici, cu
însuşiri militare şi cu prestigiu de
şefi. Adunarea juzilor/cnezilor îl alegea
periodic pe judele cel mai vrednic
drept voievod, mai ales atunci când
se ivea pericolul extern. O astfel de
adunare a cnezilor pentru alegerea
voievodului este pomenită în Maramureş
(Terra Maramarusiensis) la 1349. Aici,
se pare, ierarhia era mai complicată:
cnezii satelor unei văi (15-20 de sate)
îşi alegeau pe cnezul văii, iar cnezii
de vale se reuneau conduşi de voievod.
La fel se petreceau lucrurile, pe la
1250 şi în Oltenia (numită pe atunci
Ţara Severinului, adică Terra de
Zeurino), când se consemnează expresia
Terra kenezatus Lituoi vaivode, adică
ţara-cnezat a lui Litovoi voievodul.
Cu alte cuvinte, Litovoi era cnez la el
acasă, pe moşia (în ţara) lui şi voievod
peste mai multe cnezate. Când a
apărut nevoia unei centralizări mai
accentuate, în jur de 1300, s-a născut
marele voievod, prin impunerea unuia
dintre voievozii locali. În Transilvania,
procesul a fost întrerupt de stăpânirea
ungară, dar la sud şi est de Carpaţi,
el s-a derulat aproape firesc şi a
dus la naşterea celor „două libertăţi
româneşti”, cum a numit Nicolae Iorga
Ţara Românească şi Moldova. Şi în
Transilvania însă noţiunea, şi funcţia
de voievod s-a menţinut sub unguri,
doar că nu era vorba despre un
conducător suveran, ci despre un
dregător numit de rege. Singurii mari
dregători din Regatul Ungariei care
s-au numit în întreg Evul Mediu voievozi
(waywoda, vayvoda), ca şi conducătorii
Ţărilor Române extracarpatice, au
fost liderii Transilvaniei. Termenul
de „mare voievod” denumea o mare
funcţie militară, dar nu se referea
la puterea supremă, la puterea politică
din stat. Pentru aceasta, românii au
un termen moştenit din latineşte, pe
cel de domn, din dominus, –i. El a
fost redat în textele slavone sub forma
de „gospodin” sau „gospodar”, formă
care nu a fost utilizată în limba română
vorbită cu acelaşi sens, de şef de stat.
Pentru şeful statului, cel cu puterea
venită, prin ungere şi sfinţire, de la
Dumnezeu, nu a fost în româneşte
decât cuvântul domn (rege este
neologism). El nu există în marile
limbi romanice cu sensul din româneşte.
Sinonimele pentru domn din italiană,
franceză, spaniolă, portugheză sunt
înrudite cu senior, provenit tot din
latină şi însemnând mare, bătrân,
prestigios. De ce am moştenit noi
cuvântul domn, din latină, pentru
şeful statului, este greu de spus. Este
drept că a fost o epocă în istoria
Imperiului Roman numită dominat
(284-476 d. Hr.), în care împăratul
era numit, la început, Dominus et
Deus („Domn şi Zeu”), dar la 284
Dacia nord-dunăreană nu mai era
stăpânită direct de imperiu. Pe de altă
parte, la fel de ciudat e faptul că
popoarele romanice din ţările care au
fost provincii romane în epoca dominatului
nu au moştenit termenul. Pentru noi
însă, cel puţin sub aspect lingvistic,
moştenirea respectivă are sens, fiindcă
cuvântul dominus, cu sensul de stăpân,
există în latină demult, fiind atestat
cu secole înainte de cucerirea Daciei.
Pe de altă parte, este demonstrat prin
surse că şi după anul 275 au fost
mereu aici mici stăpâni la teritoriu,
pe care populaţia latinofonă îi va fi
numit domni. Ulterior, în Transilvania,
este atestată expresia „domnii de
pământ”, adică stăpânii locului.
Era, astfel, normal ca, în româneşte,
tot Domn să fie şi marele stăpân
din ceruri.
Cum rămânem cu noţiunea de
împărat, moştenită din latineşte numai
în română? Trebuie să notăm că şi
aceasta are un pandant străin, nelatin,
anume cuvântul ţar, consemnat destul
de târziu. Termenul acesta este, la
origine, tot latin şi provine din Caesar,
dar noi l-am luat prin filiera slavă.
Cuvântul ţar este însă mult mai puţin
uzitat, de-a lungul istoriei, de către
români, decât cuvântul împărat. Ambii
termeni au o ciudăţenie comună:
nu se referă, cu rare excepţii, la
şefii locali, ci la cei străini sau imaginari.
Ţarii sunt la Ţarigrad („Oraşul ţarilor”),
iar împăraţii sunt mai mult în poveşti,
basme, colinde sau legende. Iisus
este „marele împărat”; în basmele
românilor apar „Verde împărat”, „Roşu
împărat”. Astfel, trebuie să spunem
că, pentru români, şefii pământeşti
cei mai mari erau domnii. Deasupra
lor nu era decât Dumnezeu. Târziu,
românii de rând şi-au dat seama că
există în lume şi conducători mai mari
ca rang (nu neapărat ca putere) decât
domnii. Acest fapt a fost conştientizat
numai atunci când occidentalii au
tradus şi asimilat funcţia (supremă
la noi) de domn cu cea (subordonată)
de prinţ sau chiar de duce. Iniţial,
şi principii occidentali aveau putere
supremă (Octavian August fusese
doar principe şi chiar regii medievali
erau numiţi în documente principi),
dar ulterior, după fixarea „piramidei
feudale”, lucrurile s-au schimbat. În
tot Evul Mediu şi în mare parte din
epoca modernă (până în secolul al
XIX-lea), românii au considerat că
funcţia supremă pe pământ era aceea
de domn sau de „mare voievod şi
domn, din mila lui Dumnezeu, singur
stăpânitor …”.
Rămâne, totuşi, nelămurită chestiunea
păstrării numai în română a cuvântului
împărat, la fel de fascinantă ca şi
cealaltă, similară, dar şi mai spectaculoasă:
conservarea numelui etnic de roman
numai la români (excepţie: retoromanii).
Noi am fost foarte puţin timp sub
stăpânire efectivă romană (vreme de
cam şase generaţii, adică vreo 175
de ani) şi suntem singurii care ne
numim, de aproape două milenii,
romani! De ce? Fiindcă eram singurii
romani din zonă, singurii care aveam
amintirea Romei, singurii care ne
distingeam ca romani de slavi,
fino-ugrici, germanici şi alţii. Cu
împăratul tot aşa trebuie să fi fost.
Eram singurii din zonă care făcuserăm
efectiv parte din împărăţie, din adevărata
împărăţie, singurii care avuseserăm
cândva un împărat în frunte, unul
adevărat, modelul de împărat universal.
În Occident erau multe popoare
romanice care făcuseră parte, prin
strămoşi, din Imperiul Roman şi, prin
urmare, faptul nu era unic, nici
neobişnuit. Aşadar, românii au
avut conştiinţa împărăţiei, fapt unic
în raport cu toţi vecinii lor. Alt factor
explicativ ar putea fi natura stăpânirii
împărăteşti, care, în forme variate,
nu a lipsit niciodată de la Dunărea de
Jos şi chiar de la nord de fluviu. Aşa,
după retragerea aureliană, a revenit
la Dunăre împăratul Constantin cel
Mare (306-337), apoi împăratul Iustinian
(527-565) şi alţi împăraţi bizantini.
Noi îi numim bizantini printr-o convenţie
târzie, dar ei erau „împăraţi ai romanilor”,
fiindcă imperiul s-a chemat întotdeauna
roman, până la prăbuşirea din 1453.
Astfel de împăraţi erau – în chip
paradoxal – şi sultanii de care am
depins din secolul al XVI-lea încoace.
Apoi, în secolul al XVII-lea, în Transilvania
au ajuns stăpâni împăraţii de la Viena,
şi ei împăraţi romani, sau romanogermani.
Cu alte cuvinte, deşi pare
greu de crezut, mereu am făcut parte
din împărăţii şi am avut conştiinţa
existenţei unui împărat deasupra
noastră, depărtat, dar real, câteodată
la fel de real şi de îndepărtat precum
„împăratul cel ceresc”. Este ciudat,
dar unele cuvinte se păstrează în
limbă şi pentru că nu ai ceea ce
denumesc ele, dar visezi mereu să ai
şi să pipăi acel lucru, să spui, precum
Arghezi, „este!”. Am avut şi câţiva
domni care s-au vrut şi s-au considerat
împăraţi, dar această chestiune necesită
un studiu special.
Moştenirea numai în româneşte
a cuvântului „oaie”, din latinescul
ovis, –is, este la fel de tulburătoare.
Francezii au „mouton”, din substratul
celtic, spaniolii „oveja”, din latinescul
ovicula, italienii au „pecora”, din
care a derivat pecorarius (păcurar).
Interesant este faptul că noi avem
în româneşte „păcurar” fără derivatul
din pecus, –oris pentru oaie. Se ştie
azi că, în Imperiul Roman al secolelor
I-III d. Hr., cea mai răspândită noţiune
spre a denumi oile era oves (forma
de plural). Daco-romanii erau mari
crescători de oi şi producători de
alimente derivate din lapte, carne,
lână. Ei alimentau cu astfel de produse
şi provinciile din jur. De la dacoromani
până la românii de astăzi, nu
a existat nicio perioadă istorică în
care să se fi întrerupt oieritul. Românii,
prin comparaţie cu toate popoarele
din jur, au fost cei mai mari crescători
de oi. Uneori, etnonimele ajung să
aibă şi alte sensuri decât cele iniţiale
sau, dimpotrivă, anumite substantive
comune ajung să denumească etnii.
Astfel, de-a lungul timpului, termenul
de vlah a ajuns sinonim cu păstor
sau oier. Darea cea mai importantă
pe care o plăteau românii regelui
Ungariei se chema datul oilor sau
quinquagesima ovium şi marca cea mai importantă ocupaţie a
românilor din zonele montane şi
colinare. Darea respectivă se mai
chema quinquagesima Valachorum
sau cincizecimea românilor. În Balcani,
până târziu, brânza valahă alimenta
pieţele din Constantinopol şi nu
exista alta mai bună. Termenii brânză
şi stână sunt dacici, iar oaie, berbec,
miel, mia, mioară, ied, capră, lapte,
caş, urdă, lână, staul, turmă, păşune,
a paşte, iarbă etc. sunt latini. Paradoxal,
popoarele care fac brânză bună sunt
popoare sedentare, în ciuda pendulării
cu turmele pentru aflarea locurilor
de vărat şi de iernat. Aş spune că
obsesia oieritului a păstrat de două
mii de ani cuvântul oaie pe aceste
meleaguri. De aici, şi epopeea noastră
chemată Mioriţa.
Cu termenul „Crăciun” este o
întreagă poveste. Cea mai plauzibilă
origine este în lat. creatio, –onis (din
acuzativul singular creationem), cu
sensul iniţial de „copil”, ca în sardul
criathone sau în spaniolul criazon.
Se poate face asociere şi cu italianul
creatura (copil). La început, cuvântul
Crăciun trebuie să fi însemnat Pruncul
Iisus, fapt care explică şi folosirea sa
ca nume de botez şi de familie. Crăciun
provenit din creationem este, prin
urmare, normal din punct de vedere
fonetic şi logic, dacă se porneşte
de la semnificaţia de „copil”.
Sărbătoare aminteşte de cuvântul
latin servator, –oris, adică păzitor,
păstrător, servitor, salvator. Expresia
dies servatoria însemna în latina târzie
ziua servirii lui Dumnezeu, după cum
fusese anterior ziua adorării zeilor.
Dezmierdare vine din latinescul
dismerdare, care conţine substantivul
merda, –ae, cu sensul de murdărie,
excremente. Prin urmare, dezmierdarea
era iniţial scoaterea din murdărie a
copilului, primenirea copilului în faşă,
de unde „a netezi pruncul”, a-l mângâia.
Cuvântul merda, păstrat în mai toate
limbile romanice, există, prin urmare,
şi în româneşte, în această formă
compusă.
Se crede îndeobşte că nu s-a păstrat
în română nicio formă derivată din
adjectivul latinesc masculus, –a, –um
(viril, puternic, curajos, tare), substantivizat
masculus, –i, în condiţiile în care
„bărbat” provine din „purtătorul
de barbă” (barbatus). În alte limbi
romanice, avem maschio (italiană),
macho (spaniolă), mascle (provensală),
mâle (franceză). Dar există şi în română
în multe părţi, mai ales în Transilvania,
numele de „mascur” pentru porc
mascul (castrat), aşa cum, în dialectul
macedoromân, „mascuru” are chiar
sensul de bărbat, bărbătesc.
Sunt fascinante denumirile
româneşti de femeie (femina), doamnă
(domina), muiere (mulier), soţie
(socia), fată (feta), fecioară (fetiola),
vergură (virgo, virgula), băiată (bannea,
balnea), toate de origine latină, în
raport cu slavul nevastă. Socius
(de unde avem „soţ”) însemna unit
prin contract de căsătorie, asociat,
aliat, coleg, ocrotitor. „Băiatul” este
copilul mic băgat în baie (bannea)
pentru primenire. Virgula (de unde
avem „vergură”) era cununa împletită
din două rămurele de măslin, pusă
uneori şi pe capul fetelor (al femeilor
nemăritate).
Închei cu trei termeni prezenţi
în slavă şi pătrunşi în limba noastră
relativ târziu, ca majoritatea slavismelor.
Unul este substantivul „nemernic”,
cu sens de neisprăvit, nevolnic, deşi
în trecut însemna străin, pribeag,
pripăşit. Termenul se referă la vremea
destrămării comunităţilor rurale
închise (obştilor), când nu se mai
respecta întocmai endogamia, adică
luarea soţilor şi soţiilor din interiorul
satelor. Fata care-şi alegea soţul din
afară şi nu se muta la soţ, aducea
în comunitate un nemernic, adică
unul care nemerise/ nimerise în
comunitate şi nu prea avea ce căuta
acolo. De regulă, acesta era privit
cu ochi critic, ca unul care „se
măritase” în loc să se însoare. Era
unul care venise să tulbure ordinea
stabilită şi să ia din averea obştii.
Astfel de lucruri se petreceau în
Evul Mediu, începând cu secolele
VIII-IX. Alt termen similar este
„stânjenirea”, alături de verbul „a
stânjeni”. Iniţial, substantivul şi
verbul se refereau la măsurătoare.
Stânjenul era o unitate de măsură
pentru lungime, cu valoarea de circa
doi metri. Sensul de acum vine
tot din obştile săteşti de odinioară,
neobişnuite cu măsurătorile. Românii,
în vechime, nu măsurau pământul
şi nu puneau haturi. Pământul
era al tuturor şi se împărţea în funii,
bătrâni sau sorţi, în mod aleatoriu,
an de an (prin tragere la sorţi).
Muncile câmpului se derulau în
comun, de la pornirea aratrurilor
(plugurilor) până la cules şi rânduit
pentru iarnă. Cu vremea, a apărut
nevoia măsurării (adusă sau readusă
de slavi?), fapt care a tulburat vechea
ordine şi vechea regulă. Măsurarea
a devenit sinonimă cu tulburarea,
cu deranjarea comunităţii. „Bazaconie”
a însemnat iniţial fărădelege, nedreptate
sau nelegiuire, fiindcă termenul
provine din cuvintele slave bez’ (fără)
şi zakonije (drept, lege, normă),
ajungând apoi la o varietate de sensuri
(prostie, minunăţie, drăcie, năzbâtie,
ciudăţenie, necuviinţă etc.), pe care
le cunoaştem cu toţii. Termenul
se va fi impus în limbă într-o vreme
când peste vechile principii ale
dreptului obişnuielnic românesc
(extrase din dreptul roman vulgar)
se impuneau reguli ale noilor veniţi
dinspre est, după sedentarizarea
triburilor slave la nord de Dunăre.
*
Am pornit această căutare pasionantă
de la vechi mărturii (unele provenite
din latina medievală) şi de la primii
termeni româneşti descoperiţi în
documente latine de odinioară. Am
ajuns la concluzia că cele mai frumoase,
mai multe şi mai neaşteptate latinisme
se află tocmai în regiunile româneşti
în care stăpânirea romană a fost cea
mai intensă, mai activă, acolo unde
urbanizarea a fost mare şi unde
colonizarea a fost masivă. De ce oare,
termeni precum smântână (slav),
cioban (turcic), zăpadă (slav), boire/boială
(turcic) sunt necunoscuţi, în locul lor
fiind folosiţi alţii, precum groşcior,
păcurar, nea, respectiv muruire/muruială,
toţi de origine latină? De ce oare
perfectul simplu se păstrează în
Oltenia şi pe Valea Jiului ardelean,
cu prelungiri spre Apuseni? De ce
expresia „carul mamii”, cu sensul de
„dragul mamii” este consemnată încă
prin anii ‘70 ai secolului trecut în
judeţul Alba? Dar acestea sunt întrebări
care pot avea posibile răspunsuri cu
altă ocazie.
Toate cele evocate mai sus sunt
tulburătoare mărturii care vorbesc
de la sine despre latinitate şi despre
convieţuirea noastră cu ceilalţi, despre
conservarea identităţii.
Rodica Frenţiu:
Viaţa şi
vieţuirea
cuvintelor
Limba, ca „manifestare exterioară
a spiritului popoarelor” (cf. Wilhelm
von Humboldt), poartă în ea viziunea
asupra lumii propusă de o anume
comunitate istorică. Fenomen spiritual
şi fapt cultural care se manifestă în
istorie, limba funcţionează şi se
percepe concret în vorbire, „activitatea
universală” (cf. Eugen Coşeriu) ce se
realizează prin indivizi particulari,
ca membri ai unei colectivităţi. Fiind
tot ceea ce au concretizat în vorbire
tradiţiile istorice (cf. Alexe Procopovici)
şi „trăind” (cf. Humboldt) prin
comunitatea ce o vorbeşte, limba
reprezintă „concepţia despre lume”
(Humboldt) a acesteia, iar studiul
unui idiom lingvistic, indiferent de
componenta analizată sau metoda
de investigaţie folosită, conduce la
delimitarea „caracterului” (Humboldt)
limbii şi, implicit, al poporului respectiv.
Realitatea fenomenului lingvistic
a cunoscut, în timp, mai multe abordări
şi perspective de cercetare, ce stau,
inevitabil, sub semnul ideologiei vremii
respective. Pentru secolul al XIX-lea,
spre exemplu, secolul lingvisticii
istorice (gramatica comparată, istoria
limbilor, gramatica istorică), limba a
devenit un obiect de studiu de pe o
poziţie pozitivistă, influenţată fiind
în mod direct de principiile
evoluţionismului şi naturalismului ce
dominau în epocă. Principiile menţionate
din ştiinţele naturii, aplicate la cercetarea
limbii, au condus la acordarea unei
atenţii deosebite „istoriei” (înţeleasă,
normal, în sens pozitivist), în prejudiciul
descrierii (cf. Coşeriu), ceea ce a făcut
ca limba să fie considerată ca un
organism natural, cu o „evoluţie”
proprie (v. Coşeriu), şi, cu toate că
s-a ajuns atunci să se vorbească despre
„viaţa” limbilor şi „viaţa” cuvintelor,
aceste metafore au fost înţelese, însă,
într-un sens autonomizat şi reificat.
Începutul secolului al XX-lea a
adus, în schimb, în domeniul de
cercetare a ştiinţelor umaniste şi
culturale, ideologia „antipozitivistă”, sub influenţa şi ca reflex la noile teorii
filosofice vehiculate de momentul
respectiv. În lingvistică, prin urmare,
nu numai că este aplicat „principiul
universalităţii faptului individual”,
dar se acceptă şi „cunoaşterea intuitivă”
a vorbitorilor, ce face să se descopere
în faptele de vorbire „practic infinite”
– limba (cf. Coşeriu), recunoscându-i-se
fiecăruia dintre aceste fapte „valoarea”
în idiomul respectiv. Relaţia între
limbă şi vorbire se clarifică şi ea:
limba nu se construieşte arbitrar
pe baza vorbirii, ci ea „poate fi dedusă
din vorbire, fiindcă se realizează în
aceasta” (Coşeriu), aportul adus de
istorie şi cultură la cercetarea fenomenului
limbii fiind înţeles de studiul lingvistic
de tip „idealist” într-un mod cu totul
diferit faţă de cercetările anterioare.
Ea, istoria, trebuie să raporteze,
permanent, istoria faptelor idiomatice
(şi a funcţiilor gramaticale) la istoria
formelor de cultură şi la „unele mutaţii
în modul de gândire” (Coşeriu), astfel
încât înţelegerea şi interpretarea
faptelor de limbă să fie asociate
constant cu faptele de cultură:
„Când vorbim în limba noastră
despre ‘cultură’, prin aceasta înţelegem
ceva deopotrivă mai înalt şi mai
lăuntric, şi anume un mod de a simţi
care, izvorând din cunoaşterea şi din
trăirea ansamblului năzuinţelor
spirituale şi etice, se revarsă armonios
asupra simţirii şi caracterului.”
(Humboldt)
Considerând limba ca un act creator,
enérgeia, în planul cercetării, antinomia
sincronie / diacronie, cum a fost ea
formulată de către Ferdinand de
Saussure, ar putea fi depăşită, înţelegând
că, în realitatea limbajului, sincronia
este „funcţionare”, iar diacronia –
„dezvoltare” (Coşeriu), cele două
momente fiind, în fapt, faţetele unuia
singur. Or, disciplina lingvistică „mai
generală”, ce ar cuprinde în studierea
limbii perspectiva sincronică şi
diacronică, ar putea fi istoria (cf.
Coşeriu), o istorie ce conţine „descrierea”
limbii şi care utilizează „tot ce s-a
constatat în descriere” (Coşeriu), o
descriere înţeleasă însă într-o dimensiune
mai vastă, culturală. Istoria va fi,
în felul acesta, aprofundată în
specificitatea sa, iar încercarea de
a descifra „viaţa” unui cuvânt se va
face doar prin integrarea cuvântului
în „viaţa” unei comunităţi istorice.
Într-un asemenea cadru teoretic,
etimologia unui cuvânt nu mai poate
fi redusă la o simplă înregistrare
de forme, ci ea trebuie să devină
„o reconstituire şi o reinterpretare a
unei situaţii originare” (Coşeriu),
limba fiind văzută, în această mişcare
a ei pentru „dezvoltarea unei tradiţii”
ce creează noi expresii care vor
dobândi, în timp, „anumite funcţiuni”
(cf. Procopovici), ca un fenomen strâns
împletit cu „activitatea interioară a
spiritului” (Humboldt). Astfel, cercetarea
etimologică se transformă într-o
încercare de a înţelege modul în care
o inovaţie lingvistică (în formă sau
semnificat) a fost creată şi adoptată
de o comunitate istorică, cercetările
întreprinse de Muzeul Limbii Române
de la Cluj, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, întemeindu-şi întreaga
activitate de cercetare pe aceeaşi
convingere că tradiţia unui popor nu
poate fi căutată decât în limba sa:
„Viaţa cuvintelor e aşa de strâns
legată de a poporului pe care le
întrebuinţează, încât vicisitudinile
lor biografice – genealogia, evoluţia,
migraţia, cariera lor – luminează,
adesea, colţuri întunecate ale istoriei
naţionale. Studiul lor poate însemna,
în acelaşi timp, un apreciabil aport
la istoria culturii, în genere.” (cf.
Vasile Bogrea)
Prin urmare, dacă cel care studiază
limba are „un simţ istoric şi o înţelegere
lingvistică” (cf. Puşcariu), acceptând
că un cuvânt nu este un material
mort, ci un „reflex spiritual” în
care pulsează viaţa vorbitorilor, pentru
acesta, lingvistica istorică a unui
idiom se redescoperă ca o ştiinţă
istoric-culturală:
„Orice cuvânt poate fi privit de
două ori – o dată în suprafaţa sa
actuală, în relaţie rapidă cu prezentul;
a doua oară, în adâncul său etimologic,
de unde răspunde altfel despre sensul
lumii.” (Irina Petraş)
Etimologia cuvântului „dac” a
cunoscut, de-a lungul timpului, diverse
opinii. Pentru I.I. Russu, „dac”
şi-ar avea originea în i.e. *dha-k,
cu radicalul *dhe ‘a pune, a aşeza’.
Kretschmer (apud Eliade) propune
pentru lexemul „dac” o rădăcină i.e.
*dhau ‘a apăsa, a strânge, a sugruma’.
Plecând de la consemnarea lui Strabon,
care menţionează că dacii îşi ziceau
„daoi” şi comparând „daoi” cu frigianul
„daos” (‘lup’), Mircea Eliade probează
pertinenţa etimologiei lui Kretschmer
din perspectiva istoriei religiilor,
argumentând că, asemănător unei
întregi lumi arhaice, dacii au fost un
popor cu „o concepţie religioasă
arhaică”, fapt dovedit de denumirea
etnică provenită de la numele unui
animal. Pentru C. Daicoviciu, termenul
„dac” ar proveni din *daca ‘cuţit,
pumnal’, etimologie acceptată şi
de Hadrian Daicoviciu, deşi istoricul
din urmă pare să încline şi înspre
etimologia propusă deja de Kretschmer
şi reluată de Vl. Georgiev, în anii
1960. Ariton Vraciu va combate,
la rândul său, etimologia propusă
de I.I. Russu, ezitând însă în a se
pronunţa ferm pentru una sau alta
din interpretările numelui de „dac”
cunoscute până la el.
În încercarea noastră de a arăta
în ce măsură un cuvânt reflectă viaţa
unui popor, am găsit, credem, şi alte
puncte de sprijin, de natură arheologică,
etnografică şi folclorică, în favoarea
propunerii de etimologie făcute de
Kretschmer şi preluate de Eliade.
Atrage atenţia, în acest sens, ceramica
neolitică de la Valea Lupului ce cuprinde
diferite statuete care redau modelul
carnasierului sau vase ce au incizat
pe pereţii exteriori motivul aceluiaşi
carnasier (v. Radu Florescu). Pot fi
adăugate apoi probelor arheologice
şi sursele etnografice şi folclorice ce
păstrează şi ele memoria animalului
mitic în motivul ornamental de pe
scoarţe numit „colţi de lup” (v.
Constantin Prut) sau în calendarul
popular al lupului: Filipii de toamnă
şi de iarnă, Luna lupilor, Sânpetru
lupilor (v. Ion Ghinoiu).
Şi nu în ultimul rând, ca orice
simbol important, lupul cunoaşte
în mentalitatea rurală două valenţe:
una benefică şi una malefică. Cea
benefică ar fi legată, în lumea vie,
de purificarea pe care acesta o poate
realiza prin schimbarea numelui unei
persoane despre care se crede că
s-ar afla pe patul morţii în acela de
„Lup” sau prin alăptatul copiilor
bolnavi cu un piept îmbrăcat în pielea
acestui animal. Iar în ceea ce priveşte
lumea morţilor, lupul poate deveni
călăuzitor al dalbului de pribeag,
după cum se sugerează în Cântecul
zorilor:
„Şi-ţi va mai ieşi
Lupul înainte,
Ca să te-nspăimînte.
Să nu te-nspăimânţi
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de plai
La un fecior de crai
Să te ducă-n rai
C-acolo-i de trai...”.
Cât despre valenţa malefică a
lupului, în gândirea populară aceasta
ar putea fi redată de măştile legate
de ritualul începutului de an, când
există credinţa că, în trecerea de la
anul vechi la anul nou, morţii se întorc
sub forma moroilor, a strigoilor şi a
vârcolacilor.
Dar concepţia arhaică asupra lumii
se află depozitată şi în textul literar,
imprimată fiind în limbă prin „coerenţa
discursului” (Humboldt), de unde
stârneşte interesul omului modern
pentru această moştenire. Se cuvine
să menţionăm, aşadar, în contextul
de faţă, nuvela lui Vasile Voiculescu,
În mjlocul lupilor:
„Ca şi în magia vechilor vânători,
omul meu crescuse, se lărgise dincolo
de el, de sălbăticiunea strâmtă a lui,
ca să poată cuprinde şi înţelege pe
lup, să şi-l asimileze. Numai cunoscându-l
astfel, magic, putea să-l supună şi
să-l stăpânească. O formidabilă
activitate de duh, pe care noi nu o
mai putem săvârşi. Magul primitiv
devenea prin asta arhetipul lupului,
marele lup spiritual de dincolo,
dinaintea căruia hăiticul de rând se
trage înfiorat, ca oamenii la apariţia
unui înger... Omul preistoric nu alerga
după fiare, ci vâna primejdii, săgeta
taine potrivnice, întindea curse pentru
probleme de existenţă...”
Sau romanul lui Bujor Nedelcovici,
Îmblânzitorul de lupi:
„Vlad îşi schimbă locul, vrea să
aibă spatele acoperit pentru a nu fi
surprins de lupii care se tot apropie
de el... Ce mai aşteaptă?! Nu-i mai
despart decât câţiva paşi! Şi el... parcă
şi el ar vrea să plece, sau ceva ori
cineva se desparte de ei şi, la rândul
lui, se eliberează, trece dinspre ceva
spre altceva sau altcineva...”
Amintirea lupului ca animal mitic
este legată, pe aceste meleaguri, de
vremuri străvechi, iar studiul simbolisticii
lupului, prin coroborarea datelor
oferite de arheologie, istoria religiilor,
etnografie, literatura populară sau
cultă, probează pentru lingvistica
istorică, o dată în plus, că un cuvânt
îşi poate obţine „valoarea completă”
(Humboldt) doar prin intermediul
tuturor faptelor de cultură în care se
află angrenat.
Limba se creează permanent şi
istoria unei limbi, într-o cronologie
inversată, ce pleacă dinspre prezent
înspre origini, ar fi tocmai înregistrarea
aspectelor dinamicii vorbirii ce se
regăsesc în mecanismul prin care o
inovaţie individuală se poate naşte
şi generaliza (v. Coşeriu). Încercăm,
în cele ce urmează, o astfel de „biografie”
lexicală.
Al. Rosetti (1968: 138) propunea
ca etimologie pentru cuvântul românesc
„sânziene” lat. Sanctus Johannes,
gândindu-se, probabil, la sărbătoarea
Naşterii lui Ioan Botezătorul, celebrată
de calendarul creştin în aceeaşi dată
de 24 iunie. Dicţionarul Academiei
(1990) derivă acest lexem din lat.
Sanctus dies Johannis, etimologie
regăsită şi în DEX (1996), ambele
articole de dicţionar consemnând,
pe lângă semnificaţia de ‘nume de
plantă’ sau de ‘nume de sărbătoare
(păgână şi creştină)’, şi pe aceea de
‘iele’. Dacă nu este deloc dificilă
încercarea de a interpreta cum, în
timp, o sărbătoare păgână ca Drăgaica,
descrisă şi de Dimitrie Cantemir în
Descriptio Moldaviae, a fost înlocuită
de una creştină, acceptând etimologia
menţionată mai sus, nu mai vine însă
deloc la îndemână explicaţia semnificaţiei
de ‘zâne’ pentru acest lexem.
Or, pentru o înţelegere adecvată
a „vieţii” cuvântului supus atenţiei,
credem că ar trebui avută în vedere
şi o altă etimologie. Vasile Pârvan
(1982: 163) deriva acest cuvânt de
la lat. Sancta Diana, presupunând
că Diana daco-romană ar fi aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor,
fapt care n-a fost încă dovedit cu
certitudine de către istorici şi arheologi.
Pentru istoricii religiilor nu este însă
nicio îndoială că, sub numele roman
al Dianei, s-ar ascunde, sincretizată
sau nu, o zeiţă aborigenă (cf. Eliade).
Cultul zeiţei Diana, zeiţa lunii şi a
vânătorii, se pare că a supravieţuit
în folclorul românesc datorită
suprapunerii acesteia peste o divinitate
străveche, al cărei cult coboară până
în epoca matriarhatului prearic (cf.
Maria Gimbutas), iar zeitatea feminină
Bendis, prototip al unei zeiţe a
fecundităţii (cf. Radu Florescu), a
fost înlocuită de Diana romană, cultul
transmiţându-se neîntrerupt de-a
lungul timpului până azi. Ca
exemplificare pentru amintirea zeiţei
romane a lunii păstrată în cuvântul
‘sânziana’ ar putea sta, credem, o
baladă în care planta de Sânziană
„închipuie” luna, ce se pregăteşte
să-i devină mireasă soarelui, după
mulţi ani de căutări zadarnice ale
acestuia:
„La nouă argele
Este-o argeluşă
Argea de marmură,
Cu uşa la vale
Cu ferestre-n soare,
Cu suluri d-argint.
Scripeţi de argint.
Pânza-i de mătasă,
Lui soare cămaşe.
Ţese, –nchindiseşte
Ileana Sâmzeana
Doamna florilor
Şi-a garoafelor.
Ţese, –nchindiseşte
Şi găităneşte...”
(Tocilescu,
apud Tudor Pamfile)
De asemenea, în Maramureşul
istoric (v. Ion Bogdan et alii.),
poate fi întâlnit şi azi un obicei foarte
interesant, legat de noaptea de
Sânziene, numit „umblatul cu făclia”.
În această noapte, bărbaţii îşi aprind
făcliile cu răşină făcute peste zi,
într-un ritual apotropaic şi protector,
de purificare şi protejare atât a
propriului lor trup, cât şi a semănăturilor
casei împotriva forţelor răului. La
rândul lor, fetele satului, la miezul
aceleiaşi nopţi, se scaldă într-un
loc numai de ele ştiut, – în care se
scăldase deja Sânziana – , ca să fie
frumoase şi curate ca frumuşeaua
verii, după care se îmbracă într-o
cămaşă lungă şi albă din flori de
Sânziene. Noaptea de Sânziene este,
apoi, după unele tradiţii folclorice
româneşti, noaptea în care se deschid
cerurile, iar, după altele, noaptea
în care înfloreşte, cu o floare strălucitoare,
iarba fiarelor (v. Victor Kernbach).
„Sarcina magică” (v. Blaga) s-a
amestecat în „substanţa” acestei
sărbători, conferindu-i o dimensiune
transcendentală a cărui revelare o
va încerca şi Mircea Eliade în romanul
Noaptea de Sânziene:
„– Unii spun că în noaptea aceasta,
exact la miezul-nopţii, se deschid
cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar
putea deschide, dar aşa se spune: că
în noaptea de Sânziene se deschid
cerurile. Dar probabil că se deschid
numai pentru cei care ştiu cum să le
privească...” (Eliade)
Sărbătoare privilegiată, în noaptea
de Sânziene „se deschide cerul”,
pentru a se revărsa „un torent de har
magic” (cf. Blaga) peste lume, iar cel
ce are norocul de a „surprinde” cerul
deschis devine un potenţial receptacol
de dar mistic, în faţa lui arătându-se
nu numai cetele îngerilor, ci şi cărţile
profetice care au înscrise în ele soarta
lumii.
Dar nu numai noaptea este magică,
ci şi dimineaţa de Sânziene, întrucât,
în Oltenia, spre exemplu, există
credinţa că, în timpul răsăritului,
soarele se spală pe faţă, iar cine se
uită cu atenţie poate vedea cum curge
apă pe poala răsăritului, sub înfăţişarea
unor lungi raze luminoase (Voronca,
apud Pamfile). De această zi se leagă
apoi şi calendarul cucului, care cântă
numai de la Blagoveştenii (Buna-
Vestire) până la Sâmzănii (Sânziene),
când se crede că se îneacă cu orz sau
cu cireşe (v. Pamfile), calendar popular
susţinut, de altfel, de numeroase
legende româneşti. [O legendă din
Bucovina vorbeşte despre doi fraţi
Cucu şi Sava. După ce Cucu a fost
împuşcat de un vânător, din milă
pentru tristeţea fratelui, Dumnezeu
l-a trimis din nou în lume pe Cucu,
doar o singură dată şi numai între
Bunavestire şi Sânziene. Sava însă,
rămas din nou singur, continuă să-şi
strige fratele pe nume în această
perioadă şi, văzând că nu vine,
tace în cele din urmă (v. Pamfile).]
Un alt argument pentru revizuirea
etimologiei rom. Sânziene oferite
de dicţionarele noastre ar fi, credem,
şi cuvântul zănatic, derivat de la zân,
rom. zână având propusă în dicţionare
(v. DEX, 1996) derivarea etimologică
(probabilă) de la lat. Diana. Semnificaţia
primă a lui zănatic ar fi, după Aurel
Scriban (1939: 1431), aceea de ‘luat
de zâne’ (cf. lat. dianaticus), urmând
ca apoi, în timp, cuvântul să fi căpătat
semnificaţia actuală de ‘aiurit, bezmetic,
descreierat, nebun, zăpăcit, smintit,
zurliu’ (cf. DA – Dicţionarul limbii
române. Ediţie anastatică după
Dicţionarul limbii române, 2010).
Fără îndoială, asemenea „probleme”
lingvistice rămân în continuare subiecte
deschise cercetării. Ele sunt fapte de
limbă dificil de elucidat, care necesită
multă zăbavă şi nu întâmplător Vasile
Bogrea vedea, în încercarea de a
rezolva filiaţia înţelesurilor unui
cuvânt, o luptă între un „cugetător”
asupra limbii şi nenumărate întrebări.
Pentru ilustrul clasicist, sensul unui
cuvânt se arăta ca „un lanţ desfăcut”,
care cere să i se rânduiască verigile
„după criterii de geneză şi diferenţiere
treptată”, în care cronologia şi logica
joacă, negreşit, roluri foarte importante,
dar sub rezerva că „pot da adesea
greş, dacă sunt lăsate singure” (Vasile
Bogrea). Or, lingvistica istorică, pentru
a-şi înlesni accesul la „biografia” unui
cuvânt, îşi poate găsi aliaţi de nădejde
în sursa folclorică şi textul literar. Iar
dacă lingvistica istorică dă seama de
viaţa unui cuvânt, folclorul şi literatura
îi consemnează şi-i asigură vieţuirea,
purtând împreună lucrarea limbii
române înspre ne-murire...
Nota redacţiei
(Din raţiuni legate de spaţiul
tipografic, am eliminat bibliografia
la care se face trimitere în articol.)
