La Bayreuth am avut şansa să văd două spectacole, aş zice, repere în repertoriul wagnerian: Parsifal şi Götterdämmerung, care încheia ciclul Tetralogiei Niebelungilor.
Pentru un wagnerolog împătimit, contactul cu celebra scenă reprezintă un ideal, un vis greu de atins. Pentru a pătrunde în sanctuar trebuie să-ţi faci o pregătire solidă şi susţinută prin lecturi, vizionări de casete video ori DVD-uri, prin repetate audiţii care să te aducă în atmosfera a ceea ce vei vedea. Am trecut această etapă, mă simţeam îndeajuns de apt de a vedea şi înţelege fără prejudecăţi un spectacol wagnerian. Voi încerca să prezint, atât cât îmi va permite obiectivitatea critică a receptorului unei asemenea muzici, spectacolele la care am asitat.
Ultima operă a lui Wagner, Parsifal, desemnată de compozitor Bühnenweihfestspiel (festival teatral al unei scene sacre) a fost consacrată pentru crearea unei arte religioase, implicând prezenţa sacrului ca tendinţă definitorie. Nu întâmplător ea s-a reprezentat multă vreme în Vinerea Mare a Paştelor în multe teatre din lume, Wagner însuşi cerând să nu se aplaude la final pentru a se păstra misterul sacru.
Trebuie să disociem, de la început, punctele de vedere pe care ne vom situa în prezentarea de faţă: pe de o parte, vom analiza aspectul muzical, artistic, iar dintr-un alt unghi concepţia regizorală.
Spectacolul a beneficiat de bagheta lui Daniele Gatti, un muzician înţelept, atent la nuanţe, la frazele muzicale a căror accente să conducă spre intenţiile profunde ale compozitorului. Fără îndoială că el reprezintă o direcţie tânără de dirijat, întreaga producţie purtând amprenta sa de interpretare. Avem, însă, nostalgiile noastre faţă de intepretările unor mari baghete, precum Toscanini, De Sabata, Sinnopolis, pe care nu-i putem uita. Toţi aceştia au avut acces spre acel mister iniţiatic specific creaţiei wagneriene.
Vocile serii respective s-au înscris într-o echipă omogenă care s-a străduit să ofere partiturii o lectură corectă fără, însă, să aibă emoţia profundă mistico-religioasă necesară înţelegerii sensurilor adânci ale scenariului mitologic.
L-am ascultat în Parsifal pe tenorul Christopher Ventris, care, după opinia noastră, s-a integrat perfect în gândirea regizorală privind personajul, din nefericire aceasta contrazicând sensul wagnerian. De altfel, în acest moment pe scena de la Bayreuth putem remarca o tendinţă vizibilă de demitizare a eroului, de transmutare a acestuia într-o lume comună, de foarte multe ori vulgară, care şi-a pierdut atributele eroice. Evoluţia vocală a tenorului a fost ascendentă, în primul act atacurile sale pe acut erau fără strălucire, aş putea spune timide. Pe parcursul dezvoltării personajului el şi-a recăpătat curajul şi un anumit aplomb, traiectul său artistic săvârşindu-se pe o notă de respect pentru partitură. Basul coreean Kwangchul Youn, în Gurnemanz, a avut o bună prestaţie, posedând o voce frumos impostată, cu acute sigure şi note grave de bună calitate. în Kingsor, l-am putut aprecia pe Thomas Jesatko, care a ştiut să puncteze nuanţele parodice, dar şi sarcastice ale vrăjitorului. Mezzosoprana japoneză Mijoko Fujimura, în plină ascensiune la Bayreuth ca şi în alte teatre (am văzut-o recent la Viena în Waltraute) este, de fapt, o soprană înaltă dramatică ce posedă note grave bine articulate, ceea ce îi permit abordarea unui asemenea rol. S-a pliat excelent pe concepţia regizorală, dovedind efecte parodice în ipostaza nocturnă, malefică a ei, din actul al II-lea, dar şi o anumită puritate şi duioşie cu care şi-a îmbrăcat personajul, atunci când are asemănări evidente cu Maria Magdalena.
Tânărul regizor norvegian Stefan Herheim (39 ani) şi-a gândit spectacolul în imagini, multe dintre ele bogate în sensuri şi intenţii, de cele mai multe ori însă incifrate pentru spectator. După actul I, care ni se pare foarte încărcat şi greoi, chiar şi cei mai avizaţi wagnerieni din sală nu-şi puteau elucida sensul unor simboluri vizuale, decriptarea lor neputând fi făcută. După opinia noastră, un spectacol interesant trebuie să stârnească o dezbatere de idei, trebuie să-ţi pui întrebări, să încerci să înţelegi intenţiile regizorului. Când însă toate acestea devin tabuistice pentru receptor, când între concepţia realizatorului şi cea a compozitorului se produc grave distorsiuni şi dezacorduri, spectacolul rămâne doar o intenţie nefinalizată.
Herheim construieşte mitologia lui Parsifal grefând-o pe canavaua istoriei Germaniei, dându-i o puternică amprentă politico-socială. După opinia noastră, Parsifal rămâne o creaţie sacră, neavând nicio conotaţie politică. Ideea regizorului este de a-l face pe Parsifal un mântuitor al omenirii, care traversează bulversările istoriei.
Opera se constituie în trei poveşti din istoria germană: începe în jurul anilor 1872, în plină stăpânire prusacă, continuă în timpul Primului Război Mondial, pentru a termina cu distrugerea Berlinului, în Al Doilea Război Mondial, ajungând până astăzi în Bundestagul german. Se produc, astfel, anumite transpoziţii temporale şi spaţiale de-a dreptul hilare, şi nepotrivite: de pildă, ţinutul magic al lui Kligsor este transformat într-un spital de campanie în Primul Război Mondial unde cavalerii Graalului, acum soldaţi, sunt îngrijiţi de infirmierele magicianului, intrând în vraja erotică a unor fete de la cabaret, iar liturghia Vinerei Mari se va săvârşi în finalul operei în interiorul Bundestagului, acolo unde parlamentarii germani au substituit pe cavalerii Graalului. După prăbuşirea imperiului vrăjit al lui Kligsor se întronează puterea nazistă şi se arborează steagurile cu zvastica. Toate aceste inserţii bizare cu trimiteri clare la bulversările istorice, după opinia noastră, nu au nicio legătură cu mesajul creştin cristic al operei şi cu semnificaţia simbolică a lui Parsifal, ca emisar al acestui mesaj. Ceea ce m-a şocat, poate, cel mai mult este viziunea de antierou al lui Parsifal. Regizorul a speculat inocenţa, candoarea şi puritatea acestuia, transferându-le, de pildă, în actul al II-lea pe un plan al derizoriului, al grotescului. Parsifal este un marinar total tâmp care intră în jocul unor fete de la cabaret care vor să-l seducă. Scena respectivă pare vulgară şi are o puternică tentă de sexualitate grosieră. Spectacolul nu mai are mister şi nimic sacru în el, din păcate.
Götterdämerung a beneficiat de bagheta renumitului dirijor Christian Thielemann, specialist în muzică de Wagner, un rafinat şi subtil artist şi muzician care acordă Tetralogiei un puternic sens simbolic şi de idei. Rolurile principale au fost atribuite unor cântăreţi cu un bun palmares la Bayreuth. Linda Watson, în Brünnhilde, stăpâneşte o voce wagneriană potrivită pentru rol, are şi carismă de interpretă a personajului, din păcate, se simte la ea o uzură pe registrul acut, care are în unele momente aumite stridenţe. Christian Franz, cu o voce frumoasă, dar insuficientă pentru Siegfried, este dezavantajat de fizicul său nefericit, nu pare câtuşi de puţin un Heldentenor, el, de fapt, integrându-se perfect în concepţia regizorală ce priveşte pe eroul mitologic. M-a impresionat în mod deosebit basul Hans-Peer König în Hagen, cu o voce frumos timbrată având accente sarcastice foarte sugestive.
Regizorul cunoscut şi cu experienţă, Tankred Dorst, dezamăgeşte printr-o concepţie ciudată privind universul mitologic al acestei opere. Dacă prologul este de-a dreptul fantastic, cele trei norne, zeiţe ale sorţii stând pe un glob de cranii şi oseminte umane, fiind proiectate în cosmos pentru a-şi rosti prevestirea căderii Walhallei, lucrarea se derulează descendent din punctul de vedere al regiei. Transpoziţia spaţială mi se pare forţată: castelul Gibichilor devine un hotel de lux, invitaţii fac parte dintr-o protipendadă grotescă care participă şi la vânătoarea magică în care va fi ucis Siegfried. După opinia noastră, Dorst a coborât mult sensurile mitologice ale lucrării într-o lume banală, incapabilă să înţeleagă ideea de erou.
Cu toate neîmplinirile unor regii care se doresc cu orice chip moderne şi inovatoare în detrimentul patronului acestui reputat festival, am plecat din Bayreuth cu un sentiment de bucurie şi imensă satisfacţie artistică şi estetică, al împlinirii unui vis care mă obsedează de multă vreme: să ajung în templul lui Wagner pe colina verde. La plecare aş fi dorit să spun clipei, asemenea lui Faust: "verweile, doch, du bist so schön"! (rămâi clipă, eşti atât de frumoasă).
