Viața jazzistică din România de după anul 2000, altminteri destul de fluctuantă, excelează totuși la capitolul festivaluri. Unul de referință e Jazz In Church, organizat la București, primăvara, de către inimoasa echipă jazz.ro sub conducerea lui Cristian Moraru. Evenimentul e plasat într-un spațiu privilegiat și ospitalier: Biserica Lutherană din Piața Palatului. Atitudinea ecumenică adoptată de această instituție eclesiastică e cu atât mai semnificativă, cu cât anul acesta se celebrează o jumătate de mileniu de la inițierea Reformei Protestante de către Martin Luther, prin afișarea celor 95 de teze ale sale pe portalul istoricei Schlosskirche din Wittenberg (în data de 31 octombrie 1517).
Ca la fiecare ediție, programul festivalului bucureștean fu adaptat acestei ambianțe speciale, beneficiind de o elevată selecție muzicală și de spiritualul comperaj al lui Paul Tutungiu. Începutul i-a aparținut pianistului de sorginte ucraineană Lubomir Melnik. Așa după cum mărturisea însuși interpretul, scopul său principal este materializarea conceptului de continuous music. Ideea constă în celebrarea frumuseților date nouă de Providență pe Terra, concretizată muzicalmente la modul imnic, prin cascade de clustere repetitive, într-un ostinato quasi-permanent de-a lungul și de-a latul claviaturii. Din punct de vedere stilistic, opțiunea lui Melnik se situează oarecum în descendența indeterminismului lui Morton Feldman, sau a minimalismului cultivat de Glass, La Monte Young sau Riley, însă epurată de ambiții mundane... Delimitându-se programatic de jazz, interpretul acordă prioritate viziunii filosofic-conceptuale în detrimentul celei muzicale.
După acest recital de o monotonie asumată, a urmat unul de o reconfortantă diversitate. Protagoniști: pianistul Bojan Z. (= Zulfikarpasic) și saxofonistul francez Julien Lourau. Celui dintâi – nominalizat din partea Bosniei- Herțegovina – îi fusese atribuit titlul Muzicianul european de jazz al anului 2005, de către un juriu pan-european condus de Mathias Ruegg, în cadrul căruia avusesem onoarea de a reprezenta România. Născut în 1968 la Beograd, jazzmanul cu părinți bosniaci a evitat calvarul războaielor iugoslave (prin emigrarea la Paris), dar și-a menținut afinitățile față de incomensurabilul tezaur al melosului Europei centralorientale. Abilitatea sa de a cânta simultan la pianul clasic și la cel electric, plus de a-l utiliza pe primul ca instrument de percuție, conferă amploare actelor sale componisticoimprovizatorice. În cadrul duoului, Julien Lourau acționează complementar, prin accentuarea laturii melodice a pieselor, precum și prin `ncorporarea de tehnici neconvenționale (duse până la renunțarea la muștiuc, obținerea de efecte doar prin acționarea clapelor, sau prin multiple combinații electroacustice). Abordarea curajoasă și, totodată, judicioasă a arsenalului electronic nu asfixiază inspirația mereu vivace a dialogurilor dintre cei doi artiști. Ei creează in vivo un luxuriant univers cromatic, ce poate alătura, bunăoară, o dramatică evocare dedicată lui Tom Waits unei spectaculare piese de factură bănățeană (unde staccato-ul accelerat al saxofonului sopran părea să-i concureze pe virtuozii autohtoni ai taragotului). Cu alte cuvinte – un Duo impetuos și echilibrat, fantast și liric, a cărui complicitate artistică exercită o seducție irezistibilă asupra ascultătorilor.
Într-o eră când ghitara e instrumentul cel mai răspândit de pe Glob, Ralph Towner rămâne unul dintre mânuitorii ei cei mai profilați. În biserica din centrul Bucureștiului, el și-a axat programul pe structura recentului său album solo My Foolish Heart, editat de ECM Records. Standard-ul omonim, compus de Victor Young, e asociat influentului pianist Bill Evans (a cărui muzică n-a încetat să-l fascineze pe Ralph Towner din anii 1960 și până azi, când ghitaristul formației Oregon a ajuns la etatea de 77 de ani). Ceea ce ne-a propus Towner ar putea fi definit drept o succesiune de concentrate/comprimate de expertiză ghitaristică, aureolată de un fin control al nuanțelor. El recurge cu predilecție la o frazare „strofică”: buchete de note înflorind din tăcere. În cazul dat, biserica a funcționat ca optimă cutie de rezonanță pentru stilul aerat „marca Towner”. În timpul piesei intitulate Pilgrim orologiul din campanilă bătea ora opt, parcă spre a reliefa atmosfera bucolic-meditativă, efemeritatea și persistența poesiei.
O agreabilă surpriză ne-a oferit Franco Ambrosetti (n. 1941). Originar din Ticino, unicul canton italofon al Elveției, trompetistul/flugelhornistul s-a afirmat, de-a lungul a peste o jumătate de secol, drept un nume de marcă al jazzului din patria sa. În Festival l-am putut admira în compania pianistului torinez Dado Moroni (n. 1962). Diferența de două decenii dintre cei doi nu a impietat asupra calității programului – integralmente captivant. Principalul atu al lui Ambrosetti este timbrul său specific, atât pe trompetă, cât și pe flugelhorn. Din sunetele ambelor configurează luminoase traiecte melodice, cu dulci inflexiuni. E uimitor cum instrumentistul reușește să conducă flugelhornul (variantă de registru grav a trompetei) spre nebănuite altitudini, cu note acute mai rar atinse de alți jazzmeni. Frazarea de tip vintage (mai ales atunci când e utilizată surdina) justifică elogiile lui Miles Davis, care considera că ticinezul e unul dintre puținii europeni apți să emuleze interpretările arhetipale ale jazzului negru. Majoritatea pieselor erau îmbibate de swing revigorant, iar baladele etalau linii melodice limpezi, de un lirism cartesian, împăcat cu sine și cu lumea. Acompaniamentul pianistic dens, furnizat de Moroni, punea în evidență propensiunea spre joaca de tip superior a seniorului trompetei.
Jazzul autohton a fost reprezentat de tânărul Trio alcătuit din pianistul Albert Tajti, basistul Michael Acker și bateristul Ferencz Aron. Subiectiv vorbind, cred că varianta de cvartet (cu iconoclastul saxofonist Alex Munte), despre care am scris recent în paginile Jazz Context din mensualul Steaua, ar fi fost mai adecvată caracterului acestui Festival. Dar chiar și așa, calitățile muzicienilor sunt evidente, piesele au o anume spațialitate intuitivpoetică, iar reorientarea lui Acker de la contrabas spre ghitara-bas (cuprinzând și pasaje modulate electronic) rimează cu modelul propus de Steve Swallow – el însuși un „renegat”, care a trecut de la instrumentul acustic la cel electric după anii 1960. Cele mai bune momente aminteau (probabil involuntar) de albumul Spirale, editat de grupul timișoreanului Paul Weiner la Electrecord acum patru decenii. Pe de altă parte, deși solo-urile erau consistente, existau destule momente de scădere a necesarei combustii presupuse de o asemenea muzică. Deocamdată, tumultul inspirației juvenile așteaptă să fie organizat în forme mai coerente.
O mostră din marea diversitate a jazzului olandez ne fu oferită de către duo-ul Wolfert Brederode / pian & Joost Lijbaart / baterie, percuție. Schimbând ceea ce e de schimbat, formula mi-a amintit de prestațiile compatrioților lor Misha Mengelberg/ Han Bennink, chiar dacă brianța extravagantă a acelora rămâne dificil de atins. Oricum, interesele plurivalente ale lui Lijbaart – ce includ, pe lângă jazz, percuția clasică în lucrări de Cage, Xenakis, Reich, combinațiuni improvizatoric-coregrafice etc. – se repercutează benefic asupra creativității proprii: peisaje acustice multicolore, relevate printr-un control deplin asupra efectelor percusive. La rândul său, Brederode generează pe pian melodii sugestive, volatile, în spirit neo-impresionist, cărora percuționistul le răspunde, cum ziceam, cu un impetus bine controlat. Pe lungi porțiuni muzica devine învăluitoare, evoluând totuși spre orizonturi fără relief, parcă sugerând configurația lipsită de denivelări a Țărilor de Jos.
Trio Exotica valorizează, în primul rând, competența, experiența și charisma reputatului jazzman american de culoare Chico Freeman. Paradelor sale saxofonistice li se adaugă o delectabilă componentă ritmică, datorată percuționistului helvet Reto Weber. Acesta nu ezită să-și augmenteze arsenalul instrumental (de influență predilect indiană) prin adăugarea unor vase cu apă sau prin percutarea propriului corp.
Interesantă e și opțiunea pentru al treilea instrument: violoncelul, mânuit de germanul Stephen Braun într-o manieră mai curând aspră, aș zice, mingusiană (reamintindu-ne importanța violoncelului în biografia legendarului contrabasist/compozitor/ dirijor Charles Mingus). Majoritatea pieselor propuse de Freeman, Weber și Braun degajă un swing consubstanțial (la fel cum constatasem și în cazul lui Ambrosetti). Compozițiile originale sunt pregnante și inspirate, presărate cu citate din standards impecabil inserate în discursul muzical. Întregul recital e dominat de personalitatea lui Chico Freeman, un muzician virtuoz, cu prestanță, dar totodată plin de humor și de căldură umană.
În privința instrumentației, tinerii muzicieni elvețieni Stefan Rusconi și Tobias Preisig s-au integrat de minune ambientului eclesiastic, întrucât primul a cântat la orga mică a bisericii, iar cel de-al doilea la vioară. Ofertantul aliaj timbral fu explorat cu rezultate inegale. Suitele tandemului alternau momentele realmente înălțătoare, cu altele de o vacuitate ce tindea să le autoanuleze. Cele mai convingătoare pasaje rezultau atunci când vocile specifice ale celor două instrumente își revelau și susțineau reciproc compatibilitățile, ori când Preisig testa potențialul incantatoriu și jocular al viorii. La fel ca și congenerii/compatrioții lor din grupul Ronin al lui Nik Bartsch (daja cunoscuți publicului român), Rusconi &Preisig lasă să transpară o preocupare obsesivă pentru riff-urile repetitive, sugerând tirania mecanicistă de sub care încearcă să se elibereze prin muzică.
Trio-ul italian Grazie per il fuoco a asigurat un final de neuitat acestui festival de elită. Luca Aquino/trompetă & flugelhorn, Giovanni Guidi/pian și Michele Rabbia/percuție își contopesc resursele creative în mini-suite polistilistice, sustrase oricăror constrângeri terminologice. Parcă într-un act de magie, muzica parcurge imprevizibile stări emoționale, reflectate cu forță și delicatețe, cu o anume grație italică, detectabilă chiar și în momentele de inexorabil dramatism. Sugestiile poetice sunt intense, dar menținute într-un subtil echilibru interior. Momentele de plenitudine romantică nu le exclud (ci mai curând le asumă) pe cele burlești, absurde, sau cu subtext tragic. Michele Rabbia se preschimbă din percuționist în șaman, activând latențele „animiste” ale obiectelor (aparent triviale) de care se înconjoară, din care obține sonorități insolite, sugestive, stimulatoare... Aquino trasează incandescente jerbe melodice din goarnă, dar intercalează și laitmotive fluierate în microfonul atașat acesteia, ca niște aluzii la muzicile de film ale unui Nino Rota. Pianotările lui Guidi (încă o descoperire a marelui Enrico Rava, de parcă Stefano Bollani nu ar fi fost de ajuns!) completează plenar invențiunile companionilor săi, proiectându-le spre încântătoare... grădini armonice. Deși contextul muzical e totalmente diferit, denumirea adoptată de ansamblul italian Il giardino armonico mi se pare compatibilă, în ultimă instanță, cu demersul întreprins de Rabbia, Aquino și Guidi. Frumoasa lor sinergie s-a concretizat într-o contribuiție semnificativă la extinderea sferei de curprindere a jazzului.