Nu de mult apărute la Editura Curtea Veche, cele două romane Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (traducere și note de Eugenia Alexe Munteanu, 2016), urmat de Și vom merge cu toți în infern (traducere și note de Mariana Sipoș, 2017), sunt primele versiuni în limba română din creația scriitorului columbian Fernando Vallejo (Medellín, 24 octombrie, 1942), pe care România literarăl-a prezentat pentru prima dată la noi, cu ani în urmă, într-un interviu (nr.11 din 2008) și recent, într-o avanpremieră editorială (nr.40, 2016). Prin intermediul impecabilelor transpuneri în limba română, realizate cu har și înalt profesionalism de cele două experimentate traducă- toare de elită, cititorii au acum prilejul de a se apropia de personalitatea artistică insolită a scriitorului columbian și de discursul său artistic sclipitor și detonant.
Fernando Vallejo este prozator, eseist, jurnalist, scenograf, regizor de filme documentare, pianist și întotdeauna o prezență incitantă în viața publică din lumea hispanică. Inconformist, polemist, iconoclast, s-a făcut cunoscut prin luările de poziție și atacurile dure privind instituțiile, realitățile și cultura lumii actuale, în special din societatea columbiană. Ținta criticilor sale este puterea – politică, religioasă, judiciară, legislativă, economică – cu reprezentanții ei, politicienii demnitarii, președinții columbieni, din trecut și de azi, papa de la Roma, preoții apoi capitaliștii... iar în planul literaturii, realismul magic și romancierii omniscienți, care pretind căștiu ce se petrece în capul personajelor lor, precum Balzac sau Márquez. Scriitorul dezvăluie dezastrul și haosul din viața socială și politică a Columbiei, acuzîndu-i pe cei care le provoacă, prin propagandă și ipocrizie, și nu mai puțin pe cei care le îndură sau se lasă manevrați, mai ales populația pauperăși resemnată la o viață mizerabilăși degradantă, fără a renunța la iresponsabila înmulțire a speciei umane. Demersul său este cel al unui oponent prin excelență, dublat de un apărător al adevărului, inclusiv în ceea ce-l privește, declarîndu- și în mod deschis heterodoxia, homosexualitatea, ateismul, poziția anticonservatoare și adoptînd în planul creației literare forma autobiografică sau autoficțională a narațiunii –„Eu sunt romancier de persoana întîia” obișnuiește să precizeze cu orice prilej, pentru a se delimita ironic de scriitorii omniscienți, ca Balzac, Zola și mai cu seamă García Márquez, Gabito. Lansînd „cataracta sa de adevăruri”, Fernando Vallejo desființează falsitatea, ipocrizia, minciuna prin salve de injurii, în mereu reînnoite și nimicitoare atacuri pe care conaționalul său, jurnalistul William Ospina, le aprecia ca fiind „cea mai splendidă lecție a artei de a insulta, dată vreodată acestei țări cu reacții primare, care din lipsă de limbaj, a trebuit să recurgă mereu la machete”.
Spiritul contestatar și limbajul provocator al scriitorului medellinez au produs reacții negative și o situație incomodă, care l-au determinat să se autoexileze în Mexic, asemenea conaționalilor săi García Márquez și Álvaro Mutis, unde trăiește din 1970, cu dublă cetățenie, columbiană și mexicană. Deși considerat persona non grata în Columbia, patria rămîne pentru Fernando Vallejo un reper permanent, circumstanța fundamentală a vieții și factorul modulant al creației, orientînd-o spre teme legate de spațiul columbian, orașul natal Medellín, oamenii, societatea și spre un discurs prin excelență critic, de maximă expresivitate, dur și strălucitor, subtil, plin de forțăși îndrăzneală. Cuvinte și dinamită, proză explozivă, astfel au fost definite scrierile sale literare cu accente și tonalități inconfundabile în peisajul literaturii actuale.
Ca și Héctor Abad Faciolince (Medellin, 1958)1, Fernando Vallejo face parte din generația anului 1972 și ilustrează, prin excelențăși în paradigmă heterodoxă, schimbarea de semn estetic survenită în literatura columbiană, de la realismul magic sau miraculos la hiperrealismul cu o problematică diferităși un nou tip de abordare. Fiu bastard al generației boom –ului, după cum a fost numit, Fernando Vallejo se orientează spre aspectele unei realități recognoscibile și experimentate de propriul eu cunoscător, inaugurează genuri literare precum biografia și eseul pe teme de gramatică, istorie a religiei, biologie și reprezintă într-o manieră personală noul roman interesat de problemele actualității, ale vieții individului și colectivității în marile comunități urbane ale Columbiei. Totodată reinterpretează teme tradiționale ale literaturii latino-americane precum violența, viciile naționale, casa, familia, comunitatea umană, istoria din noua perspectivă ce i-o impun realitățile și problemele vieții cotidiene în orașul modern din America Latină – aglomerația, violența, criminalitatea, sărăcia extremă, injustiția.
*
Romanele traduse acum în limba română apăreau în Columbia imediat după ce scriitorul publicase, în perioada 1985–1993, cele cinci cărți de memorii, ulterior reunite sub titlul El rio del tiempo (Fluviul timpului), o amplă autoficțiune, variantă sudamericană a căutării timpului pierdut, al cărei protagonist și narator, numit Fernando, alter-ego-ul scriitorului, rememorează etapele vieții sale, de la copilărie, adolescență, maturitate, pînă la prezentul scrierii, în spații diverse (Medellín – casa părintească din cartierul Boston al orașului și cea a bunicilor din satul Santa Anita, apoi Italia, New York și terminînd cu Ciudad de México), dezvăluind, cu o sinceritate comparabilă aceleia a scriitorului spaniol Juan Goytisolo din Memoriile sale, detalii privind pregătirea profesională (studii de cinematografie la Cinecittà) și experiențele de viață ale autorului real, inclusiv cele legate de droguri, homosexualitate ori trăirile personale în intimitatea profundă.
Mai mult decît valoroasa pentalogie, la afirmarea internațională a autorului au contribuit însă cele două romane de mici dimensiuni mai sus menționate, cu titlurile originale La Virgen de los sicarios (1994), ecranizată de Barbet Schroeder, în 1999 și El desbarrancadero în 2001 –, distins cu importantul premiu literar Rómulo Gallegos al Americii Latine, supranumit Cervantesul latino-american. Acestea au fost și primele sale opere traduse în Franța, cu titlurile de La Vierge des tueurs (1997), în versiunea lui Michel Bibard și Et nous irons tous à l’enfer (2005), traducător fiind Gabriel Iaculli, ambele primite cu entuziasm de criticăși public.
Cele două romane, apărute și în limba română cu titlurile ușor modificate, ca și cele franceze, așadar Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți, urmat de Și vom merge cu toți în infern, se țes pe coordonate spațio-temporale reale și precise care conțin problematica gravă a societății columbiene – violența și cauzele ei, migrarea țăranilor la oraș, situația demografică, sărăcia extremă – în condițiile stabilite din ultimele decade din secolul trecut, ale mafiei drogurilor, cînd Medellinul era dominat de cel mai puternic cartel din Columbia, condus de Pablo Escobar pînă la moartea sa în 1993, așadar anii cînd violența atribuită odinioară naturii tropicale se mutase în marile orașe și în comunitățile umane suburbane, devenind lege și o realitate mai presus de ficțiune și de puterea cuvîntului.
Ca și în pentalogie, narator și protagonist, situat în zona de intersecție a planurilor realității și ficțiunii, este în ambele romane Fernando, care preia ideile, trăirile, sentimentele autorului real și intermediază împlinirea catharsisului în ficțiune, unde cuvîntul, ca și glontele ucigașului plătit, împlinește simbolic un ideal din viața reală, stîrpirea răului din lumea și vremurile actuale dominate de agresivitate. Autointitulat gramaticianul – aluzie la acribia lingvistică a autorului real –, Fernando este cel care acționeazăși relatează, dă verdicte, reflectează, comentează, rememorează și se adîncește în monologuri interioare sau viziuni alegorice. Mai ales, protestează în fața agresiunilor de tot felul, inclusiv cele ale televizorului și vorbitorilor ale căror atentate împotriva limbii spaniole le simte, considerîndu-se ultimul gramatician, ca atacuri la propria persoană.
O lectură în oglindă a celor două romane revelă coincidențe și complementarități. De pildă, în cel dintîi predominante sunt spațialitatea, orașul, acțiunea și timpul prezent, iar în cel de al doilea, temporalitatea, conversația, meditația, monologul interior și spațiul restrîns, casa – membrii familiei, satul copilăriei, ferma bunicilor din Santa Anita. Revelator este și modul de abordare a celor două teme fundamentale patria/Columbia și m/Moartea, în esența lor comună, violența și făcînd uz de același limbaj injurios, marcă stilistică specifică autorului. În cel dintîi, de pildă moartea este văzută ca act criminal omenesc, rod al violenței sociale, iar în al doilea, ca fapt natural, Moartea împlinește voia lui Dumnezeu, fiind „ucigașul lui plătit”.
Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți aduce imaginea Medellinului și a locuitorilor, proiectată în ochii și judecata lui Fernando, în timp ce, însoțit de iubiții săi, Alexis și apoi Wilmar, se plimbă prin orașși împrejurimi, în satul Sabaneta, unde nu mai regăsește farmecul și liniștea din vremea copilăriei sale, și prin acele comune suburbane de pe coline, mizere, teritoriu al crimelor, urii și răzbunărilor moștenite, locuite de „o gloată urîtă, abjectă”, stăpînită de „dorința de a ucide și furia reproducerii” ajunse la apogeu și de unde traficanții de droguri angajează bandele de ucigași, așa numiții sicarios... Pretutindeni Fernando devine martorul unor fapte și comportări criminale și constată, nu doar bădărănia conaționalilor, ci ușurința cu care se ucide („să trăiești în Medellin e să umbli mort de colo colo prin viața asta.”) și se fură în „ex-țara cafelei și a drogurilor”. Ticăloșiile concetățenilor – ură, intoleranță, „vandalism peste tot și o hoardă umană” – îi provoacă durere („Ne sunt obosiți ochii de cîte vedem, și urechile de cîte auzim, și inima de atîta ură.”), dar și indignare paroxistică. Discursul său fulminant echivalează cu o condamnare la moarte, pe care tînărul Alexis, erijat în postura de „Înger Exterminator”, și mai apoi Wilmar, „trimisul Satanei” se grăbesc să o execute. Gloanțele – în prealabil sfințite în biserică pentru a-și atinge scopul, cu acea religiozitate a ucigașilor plătiți care poartă iconițe și se roagă în biserici, înainte de a ucide, precum odinioară eroii picarești ai lui Cervantes înainte de a merge la furat – elimină unul după altul, pe toți cei care tulbură sau distrug normalitatea vieții publice și îi batjocoresc pe semenii lipsiți de apărare. Actul împușcării dobîndește un sens justițiar simbolic, însemnînd distrugerea răului, iar a provoca moartea devine un act benefic și o formă de catarsis. „Pe toți morții aceia care sunt puși pe seama lui Alexis și Wilmar – spunea scriitorul într-un interviu dat lui Héctor Abad Faciolince – eu sunt cel care îi omor în inima mea”.
Punctul culminant este atins în episodul final, cînd Fernando intră la morga orașului, numită în jargon Amfiteatru, pentru a căuta cadavrul lui Wilmar. Spectacolul ororii îl determină să se distanțeze, „revenind la esența mea, la ceea ce sunt, omul invizibil” și astfel străbate sălile arhipline de cadavre („toți bărbați și aproape toți tineri ”), unde contemplă hidoșenia morții la apogeu. Imaginea sinistră a unui cadavru peste picioarele căruia fusese pus un altul, „mititel ... al unui prunc recent născut și recent spintecat orientat invers ca brațele unei cruci ”, nu poate fi exprimată decît prin tristul sarcasm al unui comentariu memorabil: „Omul invizibil și-a amintit de acele combinații de obiecte magice, insolite la care visau suprarealiștii, ca de exemplu o umbrelă pe o masă de disecție. Suprarealiști stupizi! Au trecut prin această lume caști și puri fără să înțeleagă absolut nimic, nici din viață nici din suprarealism. Bietul suprarealism se face țăndări cînd se ciocnește de realitatea Columbiei!”
*
Cel de al doilea roman, Și vom merge... mizează pe saltul în timp, cadrul restrîns – casa de la Santa Anita și familia, monologul interior și întoarcerea în timp. Obsedanta temă a morții este abordată din mai multe perspective, sugerate de situații concrete, cu caracter autobiografic. Invocată în romanul precedent ca simbol al puterii distructive, stăpînă pe Medellin, „luîndu-se la întrecere cu marea împuiere, are cale liberă în suburbii, unde nu ajunge nici poștașul pentru că e lichidat”, moartea lovește de data aceasta în intimitatea familiei. Binecunoscutul Fernando, „cel care aici vă vorbește, cel care spune aici eu, stăpînul acestei prăvălii”, revine din Mexic în Columbia (încă una din desele sale călătorii „între țara plantațiilor de coca și țara minciunii” sau „din țara delapidării fondurilor publice în țara ucigașilor plătiți”), pentru a fi alături de Darío, cel mai iubit dintre frații săi, bolnav de sida, în ultilmele luni de viață. Invadat de amintirile îndepărtatei copilării și de cele mai recente, ale vizitei sale anterioare, prilejuite de boala și moartea tatălui, Fernando rememorează istoria mai îndepărtată a lungului șir de sinucideri din „micul infern al familiei”, oprindu-se asupra episodului mai recent al morții tatălui, ale cărui suferințe el, primul născut, avînd cunoștințe de biologie, izbutise să le curme, grăbindu-i moartea prin „actul milostiv al eutanasierii”. În cele două momente ale timpului narațiunii, Fernando înfruntă fața morții („tu doamnă Moarte, mereu vie, miloasă, vicleană, ticăloasă”), așa cum se proiectează pe chipurile și trupurile devastate de chinuri insuportabile ale celor mai dragi ființe, dar și pe aceea de zeitate sarcastică („Moartea rîdea din tavan”) din halucinațiile și interioritatea sa profundă.
Se regăsesc și în acest roman atitudinile critice, limbajul injurios, vexatoriu, tonul sarcastic al lui Fernando în sentințe nimicitoare la adresa țării („Columbia este paradisul, dar un paradis într-un infern”, „unde pînă și morții au carte de identitate și votează”) și poporului („rasa rea și prolifică”, „rasă degenerată cu suflet de periferie”, vinovat de „inconștienta proliferare a rasei”, de „demența reproducerii”)... sau politicii și politicienilor („papagalii conservatori și papagalii liberali, în egală măsură o rîie mizerabilă de escroci și palavragii, flămîndă de posturi publice, în cîrdășie cu Biserica, frați ai mei din Columbia urii”). De insulte nu sunt scutiți nici cei din familie, în special mama, pomenită numai sub numele de Nebuna sau fratele Carlos, invocat cu porecla de Marele Avorton. Insulte și reproșuri îi sunt adresate chiar și fratelui iubit, Darío, pentru excesele, neglijențele și dezordinea din viața lui, care l-au distrus.
Eventual derutant pentru cititor, limbajul vexatoriu al lui Fernando – în punctele de coincidență cu acela al autorului real, cu prilejul discursurilor sau articolelor sale jurnalistice –, nu revelă ura, ci ascunde iubirea și preocuparea. Fernando Vallejo îl iubește pe Darío, așa cum își iubește și patria, pentru că îl doare o Columbie țară a violenței și sărăciei, ca și pe Unamuno, care în faimoasa sa exclamare Mă doare Spania, avea în vedere o Spanie retrogradăși rămasă în urma Europei.
Revoltat, eretic și sacrileg, minunatul povestitor Fernando Vallejo alternează în romanele sale asalturile încrîncenate împotriva relelor din lume și din viața umană, cu cîte o oază de lirism (precum minunatul final din El desbarrancadero), în care se dezvăluie sensibilitatea sa, izvor de nostalgii, admirație și iubire. Pentru bunica Isabel și tatăl său, pentru cîini și toate animalele, dar și pentru limba spaniolăși cei ce i-au dat strălucire, precum Cervantes sau columbianul Rufino Cuervo Blanco, despre care scrie cu admirație și profundă empatie. Și mai presus de toate, pentru Columbia, patria sa. Iată ce declara Fernando Vallejo cu sinceritatea și directețea care îl caracterizează, în încheierea discursului său la Primul Congres al Scriitorilor Columbieni (Medellín, 30 septembrie 1998): „Prieteni scriitori, Columbia este pentru literatură o țară fantastică, fără egal. Cu toată durerea și tragedia ei, Columbia este halucinantă, uimitoare, unică. Datorită ei eu exist, datorită ei eu sunt scriitor. Pentru că ea, Columbia cu ambițiile ei, cu iluziile ei, cu visurile ei, cu nebuniile ei, cu lipsa ei de măsură, mi-a încălzit sufletul și mi-a dat îndemnul de a scrie. Ea este aceea care mi-a aprins sufletul și m-a împins să scriu. Ea mi-a dat scînteia și cînd am plecat scînteia a venit cu mine aprinsăși m-a însoțit pretutindeni, oriunde am fost. De aceea eu nu am nevoie să inventez popoare fictive și întotdeauna în tot ceea ce scriu eu mă refer întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna la «Bogotá», «Columbia», «Medellín». Cum să nu o iubesc dacă datorită ei eu sunt eu și nu o paiață deșartă! Ce plictiseală să te naști în Elveția! Ce bine că m-am născut aici!”
De farmecul acestei voci a scriitorului Fernando Vallejo transpus în vocea auctorială a naratorului protagonist Fernando, din cele două romane, cititorul nu se poate desprinde, lăsîndu-se fără întrerupere condus pînă la finalul cărții de discursul ei viu, dramatizat, care îl instalează ca destinatar al insolitei și fascinantei narațiuni și ca interlocutor, cooptîndu-l în spațiul ficțional, interpelîndu-l la tot pasul: prietene european, domnul meu și introducîndu-l în laboratorul de creație prin referiri la actul scrierii. Harul de povestitor al lui Fernando Vallejo, acest „extraordinar virtuos al limbajului”, după cum constatase primul său traducător în limba franceză, Michel Bibar, poate fi pe deplin apreciat, să o mai spunem o dată, în cele două excelente versiuni în limba română.
_____
1 Cunoscut la noi ca autor al cărții Suntem deja uitarea ce vom fi, traducere de Mariana Sipoș, Curtea Veche, 2014.
