Aproape fiecăruia dintre noi, dacă ni s-ar cere să vorbim despre fericire, ne-ar veni foarte greu să o facem. Motivul nu ar fi acela că tema ar fi complicată sau din cale afară de sofisticată, căci teoretic vorbind fericirea e poate subiectul cel mai simplu din cîte există, ci pentru că presimţim că nu avem căderea s-o facem. Intuim că nu suntem îndeajuns de calificaţi ca să ne dăm cu părerea despre fericire, iar calificarea în cauză nu e una ţinînd de o competenţă teoretică, ci una ţinînd de experienţa ei vie. Parcă ceva ne şopteşte că nu prea ştim ce este fericirea, de aici şi reticenţa de a-i folosi prea des numele, iar neştiinţa aceasta e stînjenitoare, fiindcă, o spunem din nou, fericirea nu e o problemă teoretică, ci un fapt de viaţă. De aceea, cine încearcă s-o definească va ajunge să se îndoiască că a trăit-o vreodată cu adevărat, pînă într-atît de dificil este să-i precizezi înţelesul.
Dacă e să facem un bilanţ istoric al concepţiilor omeneşti despre fericire, ne-am izbi de două paradoxuri teoretice: primul e acela că, teoretizînd fericirea, o desfiinţăm; al doilea este că teoria despre fericire a transformat fericirea în ceva sublim şi intangibil, ajungîndu-se în situaţia neplăcută ca, din prea multă teorie pe marginea ei, fericirea să devină ceva inaccesibil. Ne încumetăm să vorbim de bucurii, de plăceri sau de satisfacţii, dar puţinora le-ar veni la îndemînă să rostească cuvîntul "fericire". Şi deşi astăzi avem un repertoriu impresionant de definiţii şi de reţete privind dobîndirea fericirii, ce ne lipseşte însă e tocmai gustul ei. Aproape că am ajuns să vorbim despre ea ca despre o relicvă sentimentală, desuetă şi uzată moral, a cărei ipostază vie şi firească a fost omorîtă de-a lungul timpului de excesul analizei conceptuale.
Iar dacă fericirea nu e o chestiune de pregătire discipli­nară, nu mai rămîne decît să fie una de umoare temperamen­tală. Fericiţi nu sunt cei care ştiu multe despre fericire, ci cei care au acea natură privilegiată care să le dea putinţa de a se bucura de viaţă. Aşa se face că unii au o spon­ta­nă predispoziţie spre fericire, în timp ce alţii, orice ar realiza şi oricîte ar aduna, nu vor putea fi fericiţi niciodată. De aceea, e o chestiune de croială lăuntrică să poţi spune că ai parte de fericire. Cu alte cuvinte, trebuie să ai organul ei ca să poţi spune că ai simţit-o vreodată. În lipsa lui, vei încerca stînjeneala celui căruia i se cere să vorbească despre un subiect a cărui experienţă nu o posedă, indiferent de muntele de cunoştinţe pe care le-a asimilat în privinţa lui.
Lipsa organului fericirii face ca acest sentiment să nu fie unul cu deschidere democratică, ci unul de o zgîrcenie statistică frizînd puţinătatea oligarhică şi rafinamentul aristocratic. Altfel spus, dreptul la fericire nu este o chezăşie că vei pune vreodată degetul pe ea, nici o instituţie neputîn­du-ţi garanta că, printr-o distribuire echitabilă şi mulţumi­toare, fericirea va ajunge să-ţi poposească pe umeri. Fericirea cere să ai o fire înclinată spre trăirea ei, ceea ce e totuna cu a spune că funcţia acestui sentiment nu se poate desfăşura decît în prezenţa organului adiacent. Şi abia aici intervine rolul teoriei. Aşa cum orice funcţie poate fi îmbunătăţită pînă la atingerea unui prag în care randamentul se va îmbina cu rafinamentul, tot aşa funcţia fericirii poate fi stilizată şi nuanţată printr-o prelucrare doctrinară a organului ei. Teoria nu poate avea un efect de stilizare decît acolo unde există condiţiile premergătoare aplicării ei, iar acolo unde aceste condiţii chiar există, distincţiile conceptuale pot deschide ochii asupra unor nuanţe pe care simpla posedare a unei aptitudini hedoniste nu ţi le poate da.
Iată de ce o carte avînd ca temă fericirea şi concepţiile pe care oamenii le-au avut de-a lungul timpului despre ea se adresează unor cititori pe care îi putem împărţi în două mari categorii: cei care, avînd o fire predispusă spre fericire, vor citi cartea ca pe un mijloc de cultivare a unui sentiment pe care deja l-au gustat; cei care, fiind incompatibili prin natură cu experienţa fericirii, îi vor suplini absenţa printr-o excrescenţă pe verticală a cunoştinţelor legate de ea. Cum numărul filozofilor al căror nume este pomenit în această carte este destul de mare, nu îndrăznesc să mă întreb cîţi dintre ei au făcut teoria unui simţămînt pe care să-l fi gustat cu adevărat.
În privinţa autorilor cărţii Cea mai frumoasă istorie a fericirii, cei trei francezi au un renume ferm: filozoful André Comte-Sponville, Jean Delumeau, profesor la College de France şi specialist în istoria mentalităţilor, şi Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialistă în secolul al XVIII-lea. Cum fiecare tratează tema fericirii din interiorul domeniului în care excelează - filozofia în cazul lui André Comte-Sponville, creştinismul în cazul lui Jean Delumeau şi idealurile politice ale Revoluţiei Franceze în cazul lui Arlette Farge - să ne îndreptăm atenţia nu atît asupra cunoştinţelor vehiculate în carte, ci asupra convingerilor autorilor înşişi. Aşadar, nu ce spun despre fericire, ci ce cred ei îşişi despre ea.
Pentru André Comte-Sponville, care nu se sfieşte să se declare ateu, condiţia fericirii este lipsa speranţei. Intensitatea fericirii se măsoară după cît de puternic trăirea acestui sentiment nu mai lasă loc speranţei, ceea ce înseamnă că numai cine a încetat să spere poate fi fericit. Viziunea pe care se sprijină filozoful francez este alcătuită din trei trăsături: speranţa înseamnă 1) dorinţă fără bucurie, 2) dorinţă fără putere şi 3) dorinţă fără cunoaştere. Dezvoltîndu-le, ele ar suna astfel: nu poţi spera decît ceea ce nu ai, căci nimeni nu ar spera la lucruri pe care le are (viaţa de apoi, mîntuirea, sănătatea sau bunăstarea). Asta înseamnă că speranţa este o dorinţă căreia îi lipseşte obiectul împlinirii, ea fiind precum un sentiment căruia îi va lipsi mereu satisfacerea şi bucuria împlinirii. În al doilea rînd, speranţa este o dorinţă a cărei statisfacere nu depinde de noi (deci speranţa e dorinţă fără bucurie). Nu stă în puterea mea să-mi îndeplinesc speranţa pe care o am în clipa aceasta, deci realizarea ei nu depinde de puterea mea (deci speranţa e dorinţă fără putere). În fine, nu numai că nu pot să-mi realizez speranţa, dar nici măcar nu ştiu dacă ea se va realiza vreodată (deci speranţa e dorinţă fără cunoaştere). Din aceste motive, fericirea nu o capeţi decît dacă dai la o parte aceste piedici, străduindu-te să te bucuri de împlinirea acelor dorinţe care depinde de puterea şi de cunoaşterea ta. "Doar cel care nu speră la nimic este e deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat." (p. 154)
Pentru Jean Delumeau, fericirea nu poate fi legată decît de paradis şi de credinţa creştină. Cuvîntul paradisul provine din persanul pari-daiza, care a dat ulterior în greacă paradeisos. Pentru creştin, fericirea presupune o imagine a locului în care oamenii pot fi fericiţi, acea grădină a deliciilor sau acel "Ierusalim ceresc" despre care vorbesc cărţile creştine. Cu timpul paradisul a început să fie perceput mai curînd ca o stare de spirit decît ca un loc anume, psihologia luînd locul topografiei. Una peste alta, fericirea nu are sens decît în perspectiva unei vieţi viitoare şi numai în vederea învierii îndelung aşteptate. Aşadar, pentru un creştin, fericirea cere ca condiţie obligatorie perspectiva unei alte lumi şi, totodată, cultivarea virtuţilor creştine cardinale: credinţa, dragostea, speranţa. În contrast cu convingerea lui Sponville, şi anume că fericirea presupune absenţa speranţei, pentru Delumeau, fericirea fără speranţă nu are sens. "Omul nu este pe pămînt dintr-o întîmplare, chiar dacă este produsul evoluţiei. În zilele noastre, mulţi aspiră totuşi la fericirea imediată fără speranţă, care sfîrşeşte cel mai adesea în deziluzie, descurajare şi sentimentul de a fi pe drumul către neant. Această dorinţă a unei fericiri fără speranţă mi se pare o atitudine fără viitor şi semnul confuziei în care se găseşte societatea noastră contemporană. A profita din plin de viaţă, aici şi acum, înseamnă, în definitiv, a transforma viaţa în Ťcabaretul neantuluiť (după poetul Léon-Paul Fargue). Pentru că nimic din prezentul şi din trecutul nostru nu ne face să ne închipuim o viaţă lipsită de boală şi suferinţă. Astfel, fie toate acestea nu au nici un sens, fie sensul se află dincolo de moarte şi luminează încă de acum bucuriile şi suferinţele din lumea aceasta." (p. 145)
În fine, Arlette Farge descrie fericirea în termenii Epocii Luminilor: fericirea e posibilă încă din lumea aceasta, ea avînd un sens cu precădere public (nu poţi fi fericit de unul singur, ci numai în relaţie cu semenii tăi). În plus, condiţiile fericirii depind îndeosebi de facultatea raţiunii umane. Voltaire, Diderot, Rousseau încep să-şi privească compatrioţii ca pe nişte cetăţeni a căror viaţă este stăpînită de regulile egalităţii şi libertăţii. Şi, în ciuda promiscuităţii şi a mizeriei din epocă, fericirea era considerată o stare predominant colectivă, marcată fiind de sărbători şi superstiţii.
Potrivit lui Arlette Farge, odată cu instalarea epocii moderne, ceea ce s-a pierdut din secolul al XVIII-lea a fost sensul colectiv al bucuriei şi apetitul participării la viaţa obştei. Cetăţeanul mileniului trei este mult mai preocupat de sensul privat al vieţii decît predecesorii săi: "Pentru cei mai mulţi dintre noi, într-adevăr, fericirea este înainte de toate o chestiune privată: să ai un apartamaent, copii, să faci carieră etc. Am pierdut uneori limbajul unei fericiri publice şi cuvintele pentru a o exprima, excepţie făcînd, poate, epoca actuală în care societatea noastră luptă pentru ca un orizont public european, sau chiar mondial, să propună tuturor egalitatea de şanse." (p. 141)
În concluzie, Cea mai frumoasă istorie a fericirii este o panoramă a fericirii privite prin prisma a trei puncte de vedere: filozofia, religia şi ştiinţele politice, fiecare cititor rezonînd cu acel unghi de care se simte mai legat în virtutea afinităţilor sale.