Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Fericiţi cei ce tăgăduiesc... de Ioana Pârvulescu

Ar merita făcut odată un top al clişeelor critice. Dacă pe locul I se află, fără îndoială, "Luceafărul poeziei româneşti", formula cea mai cunoscută, cea mai rezistentă şi cea mai repetată din istoria receptării româneşti, la locul doi ar putea concura, cred, cu bune şanse de câştig, "Arghezi oscilează între credinţă şi tăgadă", împreună cu alte câteva, tot despre poeţi. Întrucât are un cod al ei, poezia e percepută de cititorii neavizaţi ca o limbă absolut de neînţeles, ameninţătoare, de aceea formulele învăţate pe dinafară despre un poet sau altul funcţionează ca ancore lingvistice pe o mare plină de primejdii. Dacă limba aceasta necunoscută şi de neînţeles este despre Necunoscutul şi Neînţelesul însuşi, adică despre Dumnezeu, cum se întâmplă cu Psalmii arghezieni, nu e de mirare că ancorarea se face rapid şi reflex.
Încă de la primul curs despre poezia interbelică îi previn pe studenţi că reproducerea formulei cu pricina fără un minim comentariu are drept consecinţă picarea examenului. Îi dedic eu însămi bogate explicaţii şi nuanţări de-a lungul semestrului, repetând avertismentul. Cu toate acestea, nu există ocazie să nu-mi scrie măcar o persoană, cu seninătate aforistică, "Arghezi oscilează între credinţă şi tăgadă", punct. Încerc totuşi să-i salvez: le pun întrebări de istorie literară (Care e originea acestei formule?) şi de bun-simţ (Cum adică "între credinţă şi tăgadă", ce înseamnă asta?), la care răspunsul este o mare tăcere uimită. Anul acesta am coborât ştacheta şi i-am întrebat pur şi simplu pe toţi cei care intraseră la oral: "Ce înseamnă cuvântul tăgadă?" De ştiut, nu ştia nimeni. I-am invitat atunci să deducă din context şi am primit răspunsurile cele mai aberante cu putinţă, foarte departe de ceea ce aşteptam, "contestare" sau "negare".

Dacă studenţii la Litere care devin apoi profesori de literatură română l-ar fi citit pe Arghezi însuşi şi ar fi preluat de acolo sintagma, uşor modificată, şi nu din comentariile de pe internet ori din auzite, lăutăreşte, nu mă supăram. Trei dintre cele mai citate versuri argheziene: Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere, Pentru credinţă şi pentru tăgadă şi Vreau să te pipăi şi să urlu "Este!" reprezintă armătura (începutul, miezul şi finalul) unui singur Psalm.
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Încă din această primă strofă se întrevăd cele două variante ale cerului arghezian: cu un Dumnezeu care poate fi doborât prin negare, ucis, pentru că nu te ascultă când îi ceri sau cu un Dumnezeu al credinţei supuse: oricum, cu un Dumnezeu. Se vede limpede că, în ambele variante, cerul lui Arghezi e cu şoim. Dar să vedem urmarea:
Pentru credinţă şi pentru tăgadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu din toate cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Întrebarea din prima strofă şi-a găsit deja răspunsul, "oscilaţia" între "să te ucid" şi "să-ngenunchi" s-a rezolvat, măcar în privinţa primei variante: "Nu-ndrăznesc să te dobor din cer" pe tine, care exişti, aşadar nu aleg negarea, tăgada, ci credinţa. Dacă însă cel care a ales e dispus să îngenuncheze nu se ştie. Urmează, în acest Psalm-cheie pentru mistica argheziană, un mic ocol metaforic, o strofă în care se descrie reflectarea în noi, oamenii, a Dumnezeului din cer: "Ca-n oglindirea unui drum de apă, / pari când a fi, pari când că nu mai eşti;" - la fel cum orice imagine apare şi dispare în luciul undelor, nu pentru că n-ar exista, ci pentru că oglinda este imperfectă, bătută de vânt. Iar apele sufletului sunt cele mai tulburi, cele mai puţin netede. "Ca taurul sălbatec când se-adapă", omul nu e în stare să-l vadă pe Dumnezeu sus, în puritatea eterului, ci numai jos, "printre peşti", în reflectare, într-un joc secund care, spre deosebire de cel barbian este mai impur. Finalul e tautologic, nu aduce noutăţi decât la nivelul formulării:
Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: ŤEste!ť.
Aşadar, din perspectiva argheziană nu se pune problema existenţei / inexistenţei lui Dumnezeu - cum înţeleg unii dihotomia credinţă-tăgadă -, ci numai a posibilităţii omului de a-l percepe, fie prin văzul interior, fie prin "pipăit" (tot interior, o pipăire sufletească aşa cum e "mâncărimea" sufletească a îndrăgostirii, "sufletul bolnav de râie"). O exprimare paradoxală a singurătăţii omului este folosirea adverbului la plural şi a verbului la singular: singuri acum... rămân. Singuri sunt, până la urmă omul, fiecare om în parte, şi Dumnezeul său, dar, în viziunea lui Arghezi, legaţi în eternitate. Există o reciprocitate a celor două singurătăţi, umană şi divină, care-şi corespund şi fac ca singurătatea cu Dumnezeu să fie plurală.
Cel care a impus însă formula "între credinţă şi tăgadă" (fără oscilează, care e adaus apocrif) este criticul Şerban Cioculescu. În volumul Introducere în poezia lui T. Arghezi, capitolul dedicat poeziilor mistice argheziene este intitulat Între credinţă şi tăgadă. Ca toate "formulele norocoase", adică uşor de reţinut, cu priză la public, şi aceasta a fost curând pervertită, tocită şi până la urmă repetată în gol. Chiar dacă la comentarea versului din psalmul pe care-l parafrazează, Şerban Cioculescu vorbeşte, de alminteri în treacăt, despre "căutarea zadarnică", el strecoară însă şi ideea contrară: "Chiar când domină sentimentul îndoielii, nevoia credinţei se afirmă impetuoasă, ca o recunoaştere indirectă a lui Dumnezeu, după consolatorul cuvânt pascalian: Tu ne me chercherais pas si tu ne me possédais". De fapt fraza pascaliană e "Dieu - Console-toi: tu ne me chercherais pas si tu ne m'avais trouvé". Substituţia lui Şerban Cioculescu, care pune verbul a avea în locul lui a găsi dă chiar un sens mai puternic aserţiunii: Nu m-ai căuta dacă nu m-ai avea, altfel spus dacă n-aş exista în tine. Nimic din toate acestea n-a mai rămas la cititorii mai noi: între credinţă şi tăgadă a devenit un clişeu, vid ca oricare altul. Dacă totuşi se trece de repetarea papagalicească, în genere interpretarea e deformată (anii comunişti au contribuit la asta), iar Arghezi devine un poet jumătate credincios, jumătate necredincios.

Nimic mai departe de adevărul scrisului arghezian. În absolut tot ce scrie, poezie, proză sau publicistică, Arghezi îl are pe Dumnezeu alături. În Rugăciunea lui Coco din Bilete de papagal, spune răspicat că nu scrie nici măcar un rând fără să se roage înainte: Dumnezeule, puternicule şi gingaşule, au eşti pasăre au eşti gând, au eşti stea călătoare; au eşti munte peste luceafăr, au eşti vis, au eşti fără să fii, te ghicesc... Vino la mine cu vântul, vino cu raza, vino cu vuetul lin al întunericului, din pământ, din holdă, din foc şi din gheaţă, din mugetul vacilor şi din scuturarea frunzelor, vino cu morţii, vino cu viii şi cu cei ce nu vor fi...Vino şi ridică-mi cuvintele, ca o bolborosire fierbinte din fundul mâlului care mă robeşte, până la faţa undelor lucii de sus... Susul pur şi mâlul apelor noastre sufleteşti sunt aceleaşi ca în Psalm.
Un lucru e cert: nu tăgăduieşti, nu conteşti, nu negi Inexistentul, te războieşti numai cu ceea ce există. Paradoxal, pentru tăgadă e nevoie de prezenţă, de credinţă. Situându-se între credinţă şi tăgadă, Arghezi face parte, tocmai de aceea, dintre fericiţii care cred fără greş şi fără sincope. Fericiţi cei care pot tăgădui...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara