Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Femeia dada de Daniel Cristea-Enache

În ultima perioadă, generaţia 2000 a făcut paşi importanţi în direcţia
consolidării propriei imagini. Nu mai departe decât acum câţiva ani,
tinerii şi foarte tinerii ei componenţi erau întâmpinaţi cu zâmbete
ironice ori calificative dispreţuitoare, sau ignoraţi de-a dreptul, cu
superbie critică şi suficienţă instituţională. Era, după cum bine ne
amintim, vremea unei aşa-zise crize a poeziei. Este meritul unor
critici ca Marin Mincu, Octavian Soviany, Al. Cistelecan şi alţi câţiva
(nu mulţi) de a se fi bătut pentru impunerea celei mai noi mişcări
lirice; şi al unor edituri precum Vinea ori Polirom de a fi publicat o
sumă de poeţi şi prozatori de mare viitor. Într-o epocă
post-postmodernă în care combustia literară şi existenţială e mult mai
rapidă, acest viitor deja a venit. Panoramând scena actualităţii
literare, observăm o progresivă evidenţiere valorică şi promoţională a
,milenariştilor", ieşiţi din underground în lumina reflectoarelor şi
trecând cu dezinvoltură de la statutul de zero social la cel de vedete
culturale. Şi nu e vorba numai despre o bună mediatizare. Încercând să
realizez un clasament al celor mai semnificative volume de poezie
apărute în 2005, am constatat că grosul ,intrărilor" era dat de autori
afirmaţi după 1989 şi cu precădere în ultimii ani. Poeţii din
generaţiile anterioare, majoritatea, tăcând sau ratând editorial.

Există
însă şi un risc în această accelerată, bruscă maturizare. Aşteptările
create prin debutul în volum pot fi contrariate de a doua carte,
întotdeauna mai dificilă decât prima. Debutantul, când are cu adevărat
ceva de spus, o spune într-un anumit fel, cu un sound specific ce
reţine imediat atenţia specialiştilor. În plachetele următoare, simpla
continuitate melodică nu mai e suficientă. E nevoie de ceva nou, ca
viziune, problematică, tematică şi stilistică, şi de ceva care să se
păstreze, pentru ca legăturile interne ale operei în curs de
constituire să nu se rupă. Un altul şi totuşi acelaşi, tânărul poet
trebuie să fie - oximoronic - proteic şi consecvent. Grea misie şi
pentru Elena Vlădăreanu, al cărei parcurs de la Pagini (2002) la Fisuri
(2003) are toate datele unei evoluţii la trapez, cu spectatori şi fără
plasă de siguranţă. Volumul de debut era consistent şi aproape violent
biografic, cu ipostazierea autoarei într-un personaj numit elenav şi cu
transcrierea brută, nefiltrată a experienţelor, emoţiilor şi
secreţiilor eroinei. De un remarcabil autentism, versurile aveau o
zgrunţuroasă plasticitate, un puls al vieţii uşor de luat în pagină. În
Fisuri, această respiraţie se pierde; mai exact, tânăra poetă încearcă
să şi-o controleze, păstrând contactul cu realul, dar mizând pe
literaturizarea lui. Tocmai ceea ce dădea farmec şi substanţă poemelor
(ingenuitatea lirică, prospeţimea senzaţiilor, notaţia abruptă) intră
acum într-un proiect ficţional pentru care Elena Vlădăreanu nu are nici
chemare, nici resurse. Autoarea face parte din eşalonul poeţilor de pur
talent, fără cerebralitatea discursului şi alte complicaţii textuale.
Locul ei firesc e alături de Marius Ianuş şi Domnica Drumea, nu lângă
Claudiu Komartin şi Răzvan }upa, creatori cu cap teoretic dublându-şi
fiecare volum cu o poetică subiacentă ori manifestă. În Fisuri, cele
două voci (din piept şi din cap) se întretaie şi se acoperă una pe
alta, într-o elocventă dar nu mai puţin păguboasă dizarmonie: ,de cinci
zile iepuroaica îşi smulge/ cu dinţii părul din jurul ţâţelor/ că se
umple de sânge/ pântecul ei e acum o carne vie/ de cinci zile
iepuroaica se chinuie să nască/ pântecul ei stă să plesnească/ dacă
Melancolicul l-ar înţepa cu un bold/ din el ar ieşi moartea fâsâind ca
un aer stricat" (Din elegiile Melancolicului, 2); ,eu nu sufăr eu îmi
pun în dormitor/ garoafe la uscat garoafe care putrezesc/ şi încep să
miroasă a mort/ intră bărbatul şi mă regulează/ ziua prinde vulpi iar
noaptea îmi toarnă/ pe corp urină şi spermă de vulpe/ din sticla în
care cândva am avut parfumuri/ franţuzeşti autentice/ în ceafă îi simt
răsuflarea greţoasă/ (mănâncă slănină cu usturoi când prinde vulpi)/
sexul de zeu incaş îl simt plin de sudoare/ se-apucă să hămăie pe limba
vulpilor/ nu-mi rămâne decât să-mi tai/ cu dinţii pieliţele din jurul
unghiilor/ ţac-ţac-ţac" (Fals tratat de netezire a nervilor, 6). Într-o
parte avem naturalism şi naturaleţe, o sintaxă a simplităţii, imagini
mai puţin elaborate dar mai vii, cu impact puternic; în cealaltă,
eforturi ale autoarei de a poetiza în manieră avangardistă, soldate cu
rezultate înduioşătoare. ,Intră bărbatul şi mă regulează/ ziua prinde
vulpi iar noaptea îmi toarnă/ pe corp urină şi spermă de vulpe": iată
versuri de un ,suprarealism" comic, cu succesive încărcări şi
descărcări fiziologice. Între regulatul femeii şi vânătoarea de vulpi e
o relaţie secretă, de misterioasă coocurenţă, iar urina bietei vulpi nu
e suficientă ca balsam pentru corp; se cuvine adăugată şi niţică spermă
de sălbăticiune... Netezirea nervilor cititorului continuă în acelaşi
stil. Vânătorul mănâncă slănină cu usturoi (să-i fie de bine!) şi are
un sex ,de zeu incaş", ,plin de sudoare". Nu neapărat în legătură cu
aceste atribute, el ,se-apucă să hămăie pe limba vulpilor". Iar femeia
emulsionată cu urină şi spermă de fiară ce mai poate face? Îşi roade
pieliţele din jurul unghiilor, cu un ţac-ţac-ţac dureros şi
melancolizant...

Lăsând gluma deoparte, imageria avangardistă
are rigorile ei - şi a crede că scrii suprarealist sau dadaist punând
pe hârtie tot ce-ţi trece prin căpşor e o dovadă certă de naivitate
artistică. Atât ,dicteul automat", cât şi modalitatea de compunere
,aleatorie" a unui poem, scoţând cuvinte dintr-un săculeţ, sunt în fapt
subtil controlate, dacă nu minuţios aranjate. E falsă ideea conform
căreia versul extrem-modernist are o mai mare toleranţă la nonsens
decât cel tradiţionalist. Ambele caută să construiască şi să impună
semnificaţii, fie acestea cu plus ori cu minus, pline sau goale; şi a
sugera hazardul existenţei, cu toată cruzimea sa, e un lucru mai greu
de realizat, în poezie, decât o asemenea ,alchimie" şcolărească a
urinei, spermei şi sudorii. Eroarea pe care o face Elena Vlădăreanu în
aceste Fisuri este de a căuta în hypermarket-ul Avangardei imagini cât
mai şocante - iar nu principiul lor de generare, un motor al
imaginaţiei, o dinamică a ei. Să mai vedem un exemplu, poate şi mai
relevant. A doua fisură a celei de-a doua amintiri conturează portretul
inedit al unui personaj ilustru, Dumnezeu însuşi, văzut ca ,un biet
locatar/ în apartamentul de la etajul doi": ,îl inundăm de fiecare
dată/ când se sparge ţeava şi mama/ nu are timp să cheme instalatorul/
atunci vai sfintele lui picioare/ îngheaţă în covorul/ îmbibat cu apă
rece". Picioarele sfinte îngheţând pe covorul ud: o imagine de efect,
care ar fi trebuit să ,închidă" simbolic versurile, să constituie summa
lor. Dar poeta nu se poate opri aici şi forţează în continuare nota:
,însuşi dumnezeu e un locatar/ pervers care priveşte cu binoclul la
blocul din faţă/ fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii
atât de lăsaţi". De la un Dumnezeu tremurând la unul pervers şi care
spionează cu binoclul: deja accentul a devenit strident, ascuţit,
poemul contorsionându-se inutil. Şi autoarea plusează încă o dată,
anulând complet insolitarea iniţială printr-o redundantă, jenantă
blasfemie: ,cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu/ se masturbează
plângând".



Dacă în volumul de debut al Elenei Vlădăreanu
sexualitatea era parte integrantă a fiinţei de carne şi un ,subiect" pe
cât de firesc abordat, pe atât de liber exprimat, acum ea a devenit un
simulacru de teorie, desprinsă dintr-o bibliografie incomplet parcursă,
pentru a fi exhibată cu o gesticulaţie ,culturală". Lângă versuri de
bună factură, însă relativ izolate în cuprinsul volumului (,să ţopăi de
bucurie în parcul din unirii/ cu tălpile goale pe rahatul de câine şi
hârtiile/ putrede eşti o apă a morţii o apă cu farmece/ odată ce
bărbatul şi-a muiat degetele în tine/ să nu se mai poată apropia de
femeie"), găsim destule secvenţe în care obsesia sexuală îşi găseşte
forme savuroase de manifestare. Aici un grosplan multi-testicular, cu o
precizare de toată frumuseţea (,sexul meu lacom ca o gură/ pe un câmp
de zambile/ acoperit cu testicule de berbeci - un strat/ gros de vreo
15 cm."), acolo o partidă de sex cu... statuia lui C.A. Rosetti, care
ne-ar putea edifica asupra înţelesului expresiei eminesciene
,bulbucaţii ochi de broască" (,urcă-te pe statuia lui rosetti/ aşază-i
cravata florile pe umăr/ suge-i sexul"), dincolo o statuie a lui
Ceauşescu, ,ridicată acum câteva minute/ din bălegar uscat şi tasat" şi
care ,ar putea avea o erecţie", dincoace sexul unei statui neprecizate
din Piaţa Universităţii (să fie Mihai Viteazul, călare pe cal?), tăiat
pentru a fi înfipt între picioare... Curios acest iconoclasm
neoavangardist: nu dărâmarea statuilor, dar amor sălbatic cu ele.

,O
femeie dada" apare foşnind din volumul şarjat şi ratat al Elenei
Vlădăreanu. O prefer pe tânăra şi talentata autoare spunând nu-nu
literaturizării şi efectelor silnic-retorice, urmărindu-şi acel timbru
al unei voci naturale şi neprefăcute.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara