Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Femei, comunism, psihanaliză de Iulia Alexa


Feminismul este un curent de gândire care, în pofida activismului teribil, nu şi-a găsit o identitate şi o arie de operare în literatură prea clar definită. E existat în America un soi de radicalism literar feminist numit womanism, ce a dat, din fericire, valori de talia lui Alice Walker, sau Toni Morrisson. Pe teren românesc, acest curent de gândire se reduce la studiile de gen şi la latura politică a mişcării. Se poate face şi critică de acest gen, căutând latura ideologică a textului şi deconstruind-o cu sentimentul buclucaş şi amuzat că aceste idei sunt deopotrivă creatoare şi autodinamitarde, dar cu plăcerea reală a exerciţiului intelectual.

De pildă Marin Preda făcea literatură feministă avant la lettre sau, cel mult, inconştient. Nuvela Ana Roşculeţ se pretează de minune unei posibilităţi de analiză venind dinspre feminismul marxist atât pentru că nuvela este în mod programatic marxizantă, cât şi pentru caracterul rudimentar al personajului şi epicii. În acelaşi timp serveşte ca exemplu pentru intersectarea marxismului cu feminismul, hibridul rezultat apropiindu-şi şi punctul de vedere psihanalitic.

În Revoluţia din Octombrie se remarca la un moment dat o femeie de extracţie nobilă (sic!) cu un discurs zgomotos "feminist" - ghilimelele se datorează inexactităţii termenului, pentru ea lupta de câştigare a drepturilor femeilor nefiind separată de lupta contra capitalismului. Alexandra Kollontai (1872-1952) a fost numită Comisar al Poporului şi conducător al Departamentului Central al Femeilor, ca răsplată pentru propaganda asiduă a ideilor marxiste (deşi se formase intelectual citind Engels şi Bebel), iar în ceea ce priveşte problemele femeilor în particular, Alexandra Kollontai predica necesitatea ca femeile să participe activ la eliberare şi să nu aştepte ca revoluţia să le ofere pe tavă eliberarea. Cerea şi ea ceea ce ulterior vor solicita şi Wilhelm Reich şi feministele radicale: abolirea familiei şi gospodăriei, integrarea femeilor în forţele de muncă, responsabilitatea asupra creşterii copiilor trebuia asumată de stat, copiii trebuiau crescuţi de asistente şi mamele nu vor mai fi împovărate de grijile educaţiei lor. Astfel, doar aspectele plăcute ale maternităţii vor fi păstrate. Ocupaţiile tipic femeieşti precum bucătăria şi spălatul rufelor vor fi integrate armonios în circuitul binelui general prin înfiinţarea unor bucătării şi spălătorii publice. Astfel, ca o împlinire supremă în viziunea marii femei sovietice, individualul se va fi supus colectivităţii. Tot în proiectele marii vizionare, maternitatea avea să fie o sarcină socială, dusă la capăt de femei pentru satisfacerea intereselor societăţii, a nevoii de noi membrii sănătoşi.

Mama nu aparţinea sieşi, ci colectivităţii, prima ei obligaţie era să dea naştere şi să hrănească la sân copilul. După aceasta mama nu mai era necesară copilului. Aici psihanaliştii ar fi protestat aducând în discuţie complexul Oedip care survine în jurul vârstei de trei ani, a cărui importanţă este atât de mare pentru dezvoltarea ulterioară a individului. Într-o societate comunistă formată din astfel de indivizi ar fi fost una a dezorientaţilor sexual, a femeilor fără posibilitatea de a-şi alege partenerul, întrucât nu au un model patern după care o femeie îl alege inconştient. Ar rezulta nişte femei frigide, homosexuale sau nevrotice. Băieţii ar fi dezorientaţi erotic, iar societatea sovietică utopică ar fi teritoriul unor indivizi trăind în promiscuitate. Alexandra Kollontai mai spunea că admite existenţa unui instinct matern puternic, dar că nu este unul exclusiv, şi el poate fi exercitat de către surorile medicale către toţi copii aflaţi în grija lor. După această preluare de responsabilităţi, mama este gata să-şi reia rolul în cadrul societăţii. În viziunea ei iubirea sexuală trebuie să se subordoneze tot interesului colectiv, respectiv muncitorilor. Relaţiile sexuale trebuie să se supună unui număr de două criterii: sănătatea populaţiei muncitoare şi dezvoltarea legăturilor de solidaritate în interiorul colectivului... Satisfacerea sexuală trebuia considerată egală cu satisfacţia celorlalte nevoi trupeşti. Există în viziunea Alexandrei Kollontai o moralitate comunistă care condamna sexul nesănătos şi nenatural, precum şi abstinenţa sexuală. Frecventa schimbare a partenerului era dezirabilă, dar fără implicare emoţională. Kollontai inventase două metafore pentru a defini tipurile diferite de amor comunist: "Eros înaripat" şi "Eros cel fără aripi" defineau iubirea cu implicare emoţională, respectiv iubirea comunistă ideală. Cuplul nu trebuia să se izoleze de colectivitate pentru că acest fapt ar fi reprezentat o atitudine nocivă. Vechiul ideal cerea ca totul să fie făcut spre binele celui iubit, pe când moralitatea comunistă cerea ca totul să fie făcut spre binele colectivităţii. Aspectul posesiv al iubirii tradiţionale nu putea fi decât indezirabil, ca rezultat al relaţiilor socio-economice capitaliste bazate pe proprietate privată şi pe psihologia individualistă generată de ideologia burgheză. Scopul moralităţii proletare, în viziunea ei, era împărţirea iubirii între toţi tovarăşii. În viitorul luminos al societăţii comuniste posibilitatea iubirii exclusive ar fi devenit inconceptibilă.

Nuvela Ana Roşculeţ pare a se subordona acestor principii. Ana este o victimă a capitalismului şi a familiei tradiţionale. Faptul că face un copil fără să fie măritată arată că se emancipează totuşi de viziunea reacţionară tradiţională. Ea e o victimă a exploatării omului de către om, şi, în mod special, o victimă a bărbaţilor: Tomiţă, soldatul cu care trăia, este exponentul falocraţiei brutale, el câştigă mai mult decât ea şi se consideră în drept să o domine din această cauză. Ana se asociază însă cu alte surate, demonstrând că feminismul este o mişcare a solidarităţii şi că interesul indivi-dual este subordonat celui colectiv, aşa cum predica Kollontai. Prietena Vica o iniţiază întru independenţa de bărbaţi, expunându-i cazul cumnatei, care, după ce încasează câteva bătăi crunte de la soţul gelos, fuge cu altul.

Revolta ei împotriva condiţiilor mizere în care trăieşte ia cel mai adesea forme radicale: bătută de Tomiţă, la rândul ei îi aruncă fierul de călcat în cap. Pentru ea independenţa este echivalentă cu consumul: bătută şi luată la ochi la întreprindere pentru lipsă, Ana Roşculeţ se duce să mănânce la restaurantul "Carpaţi" o friptură şi îşi demonstrează puterea financiară făcându-i cinste Vicăi cu un orez cu lapte.

Vica, la rândul ei, are simţul ierarhiei şi justiţiei. Ea este o adeptă a meritocraţiei, ascensiunile pe scara ierarhică a lucrătoarelor (şi implicit, ascensiunea socială) trebuie să se facă în viziunea ei, după un stagiu la un nivel inferior:

"Tu ştii că noi am măturat pe jos luni de zile până am prins ceva, şi ea, gata, moţ la maşină. La noi, ştii ce-a fost, dar nici aşa, în câteva zile să te faci lucrătoare."

Vica are simţul onoarei şi se vrea un exemplu pentru celelalte, interesele sale merg exclusiv spre colectivul de muncitoare pe care le vrea eficiente. Ea este "managerul" Anei Roşculeţ, îi intuieşte calităţile şi o învaţă să le exploateze. În comunism femeia demonstrează, între altele capacităţi aproape paranormale de autooptimizare.

Pentru Tomiţă, exponent al falocraţiei reacţionare, infracţiunea supremă este superioritatea intelectuală, echivalentă la el cu emanciparea. Ana vrea să-şi dea fata la şcoală, s-o educe, iar concubinul ei o sancţionează dur pentru greşeala de a-i dori independenţa. Mentalitatea lui retrogradă echivalează ignoranţa cu obedienţa, femeii nu i se permite să acceadă la un statut egal cu cel al bărbatului: "Ai să vezi, îmi spune mereu, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, vai de pielea ta! Vrei s-o faci domnişoară, să te coconeşti? Lasă că o fac eu să nu mai fie domnişoară!"

Bătaia are în această povestire o funcţie importantă: o dată cu trezirea la conştiinţă a femeii socialiste, ea nu mai e vulnerabilă la bătăi. Ana era şi ea salariată, îşi putea permite întreţinerea copilului, însă era prizoniera mentalităţii înapoiate potrivit căreia femeia nu e întreagă fără bărbat. Faptul că are un copil o dezavantajează. În gândirea capitalistă exploatatoare din care se va trezi maternitatea era un impediment. Doar o dată cu revoluţia socialistă capătă Ana o conştiinţă a valorii ei de fiinţă producătoare şi reproducătoare:

"Ana era şi ea uimită de ceea ce îi trecea prin cap. Această uimire, însă, creştea în ea ca o bucurie ciudată care o însufleţea, o făcea de nerecunoscut chiar ei însăşi, fără să-şi dea seama de unde îi vine această schimbare neaşteptată."

Ana se calmează lucrând. Nu se plânge niciodată de oboseală, munca e liniştitoare. Ana îşi topeşte în efortul pentru binele colectiv energia, ea îşi defulează frustrările în muncă. Sau dacă nu defulează frustrări, se poate spune că-şi sublimează libidoul în prelucrarea bumbacului, tot spre binele colectiv. Filatura este un stup bine organizat de muncitoare entuziaste, femei angajate în procesul de producţie pentru care lucrul are o finalitate, să zicem, estetică. Ele sunt ajutate în problemele personale (casă, copii etc.) de statul atotmilostiv cu supuşii, putând astfel să-şi dedice energiile unui scop nobil, să-şi sublimeze libidoul în activitatea estetică a depănatului bumbacului, aşa cum şi-ar fi dorit Reich, şi pe urmele lui unele feministe americane.

Contemplată retroactiv, psihanalitic, Ana dezvăluie noi comori: crescută într-o familie de ţărani din Oltenia, cu mulţi fraţi, înţelegem că mănâncă pe apucate. Tatăl, dominator şi ignorant, îi refuză o educaţie în favoarea unei situaţii tipic capitaliste: serviciul la stăpân. Astfel, se face transferul din autoritatea paternă în cea capitalistă şi reacţionară (stăpânul era preot). Ana crescuse astfel privată de afecţiunea paternă, rezolvându-şi complexul Oedip ulterior prin aderarea la Partid, pe care îl va iubi şi sluji. Partidul, ca imagine paternă, vine tot pe filieră Freud: Partidul este mascat, înlocuirea lui Dumnezeu cu autoritatea lumească. După cum americanii iubesc să se autointituleze "God's own country", într-un delir de identificare, tot astfel, comunistul este fiu iubit Partidului cu autoritate metafizică.

Această femeie excepţională înţelege să lucreze nu doar din datorie, ci din simţ estetic, are o percepţie de artist asupra muncii, bumbacul e sensul vieţii şi obiect al contemplaţiei:

"Începu să-i spună repede, aprinzându-se, cum mai întâi baloturile trec la fărâmiţat, pe urmă la bătut, pe urmă iar la bătut, la scărmănat, la curăţat, apoi la prima maşină care îl trage într-un fuior gros cât un butoiaş, după aceea în furioare tot mai subţiri, la început cât un trup de om, apoi ca pe picior, apoi cum alte maşini îl împrăştie în zeci de fuioraşe ca zăpada, mereu mai subţirele şi mai curate, până ce nu mai rămâne aproape nimic, decât nişte liniuţe de spumă, care sunt apoi toarse în nenumărate calităţi. Ana vroia să spună mai departe cum, pentru calităţile superioare, firul este trecut prin flacără, apoi într-o secţie specială cu chimicale, pe urmă trece..."

Pe de altă parte, Ana este genială şi pe teren abstract. Nu doar dexteritatea şi motricitatea ei fină sunt excepţionale, ea reuşeşte să înveţe, cu o motivaţie cognitivă şi voinţă supraumană. Fiind săracă, cu un copil, simţea totuşi că îşi poate depăşi condiţia inferioară prin exerciţiu spiritual. Ana este exemplu viu în contestarea ideii că femeile nu au geniu.

Femeia comunistă a cărei absolută realizare morală şi estetică este Ana Roşculeţ se caracterizează prin voinţă, geniu şi altruism. Din păcate îi lipseşte simţul critic, şi în politică, şi la bărbaţi. Însă acest defect e compensat de multiplele calităţi: ea are capacitate empatică (cât p-aci să ţipe atunci când colhoznica din film era împuşcată) îşi sublimează libidoul în muncă şi beţie a cunoaşterii şi se dedică aproapelui cu toată fiinţa, întorcându-i şi obrazul celălalt (la propriu), până când e scoasă din beznă şi învăţată că-şi poate creşte şi singură copilul, că există şi divorţ. Astfel ea participă în mod activ la eliberarea conştiinţei femeilor, libertate câştigată o dată cu Revoluţia.

Ana Roşculeţ este însăşi metafora autodescoperirii şi trezirii la conştiinţă a femeii. Succesivele etape ale iluminării o bulversează pe ea însăşi. Libertatea este un dar cu care trebuie să ştii ce să faci. Ea se miră că poate citi, apoi că este filmată, libertatea este treptata cucerire a importanţei propriului eu, în sensul imanent, departe de obscurele idei ale creştinismului asupra smereniei.

Libertatea este dreptul la orgoliu, la ignorarea celuilalt, de la care nu demult primea pumni.

Un alt exemplu de misticism al muncii este cel al Auricăi Muscan, ucenicia Anei Roşculeţ: ea este un exemplu de performanţe fără precedent, e un fel de apostoliţă a depăşirii normelor. Ea demonstrează, încă o dată, că femeia comunistă se poate autodepăşi, că poate atinge performanţe paranormale, că ceea ce spunea Alfred Adler despre complexul de inferioritate ca rampă pentru evoluţie era adevărat. Femeia comunistă se autodepăşeşte, deci este o fiinţă evoluată prin excelenţă. Aurica Muscan, Vica şi Ana Roşculeţ se împlinesc uman şi moral muncind. Apogeul carierei Anei Roşculeţ ca delegat al muncitorimii la Congresul Intelectualilor din întreaga lume demonstrează nu atât necesitatea lărgirii, cât a reconsiderării noţiunii de intelectual în comunism: acea persoană trecută de la beznă la lumina alfabetului şi având conştiinţa importanţei păstrării păcii. Gândirea abstractă era inutilă în comunism, necesară era doar eficienţa practică. Ana Roşculeţ realizează astfel destinul absolut al femeii despre care simţul comun afirma, pe vremea ei şi astăzi, că este incapabilă de utilizare a emisferei drepte. Ana contrazice astfel implicit ideea lui Schopenhauer (şi o dată cu el pe toţi misoginii): "Cele mai eminente capete femeieşti s-au dovedit incapabile de măcar o singură mare, originală şi adevărată operă de artă, sau de vreo creaţie în stare să reziste ceva mai mult...".