Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Felii de viaţă (II) de Daniel Cristea-Enache

Titlul volumului singular şi postum al Titei Chiper, Într-o lumină orbitoare, este frumos, dar întrucâtva derutant. Fiindcă sugestia lui primă ori secundă este aceea de revelaţie, de moment al adevărului la care se ajunge ex abrupto, fulgerător, într-o incandescenţă a marilor trăiri. Or, dialogurile pe care le poartă Tita Chiper, departe de a ilustra şi expune convingeri definitive, construiesc cu răbdare alte şi alte semne de întrebare. Când interlocutorul răspunde prea ,apăsat", cu certitudini interioare pe care le observăm şi în linia stilistică a frazei, el este adus imediat în zona dubiului, a dilemei, printr-un nou şi bine plasat accent interogativ. Tehnica aceasta e vizibilă în dialogul cu Johnny Răducanu, trecut prin toate apele îndoielii de către un demon jucăuş cum Tita Chiper ştia să fie. În cele din urmă, pitorescul artist, pus în încurcătură de propria biografie (cum să cânţi jazz în comunism? şi, dacă ai făcut-o, cum poţi explica asta azi?), găseşte nişte imagini aproape poetice, de o remarcabilă expresivitate: ,şi atmosfera şi decenţa şi frumosul cu care se-ntâlneau acolo oamenii care intrau la "Monj" şi pe urmă rămâneau cu amintiri de clipe bune în timpuri grele, nu erau creaţia sistemului. Mai dura ceva din amintirile României care, după 100 de ani de luptă pentru a aduce din Germania ştecher şi glaspapir, iar de la Paris spirit, ajunsese prin '38-'39 să fie o ţară şi să aibă un stil." (p. 91); ,Parcă plutea deasupra oamenilor din Bucureşti, sigur că şi-n provincie era la fel, dar eu vorbesc de ce observam aici, parcă plana tot timpul un nor în care cultura, inteligenţa, libertatea umană funcţionau aproape perfect. Nu ca înainte de '44, dar aproape. Te simţeai protejat." (pp. 92-93).

Nu e vorba aşadar, la Tita Chiper, despre un morb al contradicţiei cu orice preţ şi despre poziţionarea celui ce întreabă într-o continuă, metodologică ,adversitate" faţă de cel ce răspunde. Ea se comportă - cum bine remarcă Andrei Pleşu în deschiderea volumului - ca un experimentator, un om care ,încearcă" şi se ,străduieşte", aflat mereu în căutare. Lucrurile nu sunt fixate odată pentru totdeauna, rigide, imobile; ele sunt puse în raporturi noi de o curiozitate mereu vie, alegând cele mai bune unghiuri pentru a disloca prejudecăţile şi clişeele suficienţei. Şi mai e ceva. Pe lângă complexitatea individuală, o rezultantă a acestor interviuri este complexitatea societăţii noastre în ansamblul ei. O voce, cât de sonoră, nu le poate acoperi pe celelalte, după cum o experienţă, fie şi bogată, nu exclude alte istorii personale, felii de viaţă nu mai puţin impresionante. Datoria reporterului este de a capta fluxul tuturor acestor poveşti trăite şi a le pune apoi laolaltă într-un puzzle: fascinant. Modelele pozitive şi negative nu sunt subliniate retoric, arătate cu degetul, supuse admiraţiei sau deferite justiţiei noastre morale. Nu apare, de fapt, un model unic, la care subiecţii să fie raportaţi în mod constant. Există, în schimb, standarde etice şi intelectuale, divers-profesionale, bareme cu care conduita fiecăruia ar putea fi ,corectată" şi notată. Dar Tita Chiper nu-şi îngăduie nici această mică voluptate. Plăcerea ei este să descopere, să devoaleze un ins, întorcându-l către episoadele vieţii sale şi stârnindu-l să reflecteze asupra lor. Reuşita reporterului fiind probată de autenticitatea şi densitatea răspunsurilor primite, de propoziţiile memorabile ori de firescul, omenescul conţinut în ele. La sfârşitul cărţii, după ce am urmărit zeci de fire existenţiale prinse într-o istorie imposibilă, realizăm frumuseţea desenului din covor, liberul arbitru, ca şi hazardul care e al vieţii înseşi. Iată numai câteva mostre din fabulosul inventar uman al Titei Chiper: ,doctorul Ioan Cantacuzino, când lucra la Institutul Pasteur, nu avea impresia că, fiind român, vreun coleg parizian îl priveşte chiorâş numai din acest motiv. El se simţea european firesc, fără s-o declare toată ziua, cum nimeni, dacă este întreg la minte, nu scrie pe ziduri că-şi iubeşte mama, chiar dacă-i animat de cel mai arzător sentiment." (Ioana Cantacuzino; p. 38); ,studii în străinătate făceau şi unii tineri proveniţi din alt mediu decât noi. Acum stau şi mă gândesc că, totuşi, ceva ne deosebea: alor noştri nici nu le trecea prin minte să rămână în străinătate. În ţară aveau avere, aveau casă, familie, rude, aici erau morţii noştri şi rădăcinile." (Alexandra Sculy-Logotheti; p. 47); ,Ungurii, cehii, polonezii înţeleg cultura ca pe ceva care merge în pas cu lumea. Noi mergem încet. N-avem nici pasul potrivit şi ne şi poticnim. Şi nu suntem atenţi la ce-i preocupă pe tineri. Să mai am acum energie, eu n-aş mai culege cântece bătrâneşti şi balade, ci rockuri, aş umbla să văd ce-i la discoteci" (Mihai Pop; p. 58); ,Tinerii oameni de afaceri vin grăbiţi să-şi decoreze un birou, un sediu de firmă. Cumpără fotografii ale vechiului Bucureşti, vor "istorie", vor "vechime". În fond, comerţul cu obiectele de artă ne ajută să ne descoperim şi nişte rădăcini ale noastre, altele decât dealul din sat sau fântâna cu cumpănă." (Saşa Constantinescu; p. 71); ,eroismul nu-i o chestie de vocaţie absolută, pe care o poţi proba necontenit. Marii eroi ai cruciadelor în unele împrejurări se băteau ca leii, în altele fugeau ca nişte căcăcioşi. Pentru eroism nu te pregăteşti ca pentru o meserie oarecare, nimeni nu ajunge erou din "opţiune profesională". Devii astfel printr-o circumstanţă fortuită şi, de multe ori, din raţiuni strict utilitare: n-ai altă soluţie. Să mai fi fost posibilă una, ai fi ales-o negreşit pe ea, nu eroismul." (Alexandru Paleologu; pp. 98-99); ,Dacă luăm, de pildă, genul de informaţii pe care ni-l servesc prezentatoarele cu chip angelic, vorbindu-ne despre orori: copilul ars în sobă, bătrânul mâncat de lupi, mama asasinată bestial de fiul alcoolic ş.a.m.d., ni se creează impresia că am pătruns în cotloanele cele mai ascunse ale realităţii, fără restricţii. Dacă suntem atenţi însă la ştirile lipsite de senzaţional, descoperim că exact în timpul când copilul ars în sobă ne ţinea trează atenţia şi forma un curent de opinie fermă - cine nu e împotriva unei asemenea orori? - se dădeau ordonanţe de guvern, treceau prin Parlament legi cu efecte importante şi pe termen lung, care ne privesc pe toţi" (Mihai Pascu; p. 115); ,În perioada de care vorbim eu am căutat să am cât mai puţine alte conflicte decât cel principal. Viaţa de atunci îţi crea diferite prilejuri, zilnic aproape: puteai să te cerţi cu securiştii de la poartă, la serviciu, cu necunoscuţi, cu prieteni, că tensiuni erau destule. Dar te "mărunţeai". Puteai să apari ca o persoană care se ceartă cu toată lumea, un conflictual prin vocaţie, pe fleacuri, şi care, între altele, a intrat în conflict şi cu "puterea"." (Radu Filipescu; p. 132); ,Pentru foarte multă lume a fi prost dispus, a vedea lucrurile în negru înseamnă o formă superioară de inteligenţă: domnule, eu nu mă las prostit de aparenţe. Toată lumea trăieşte într-o nesimţire care rezultă din mediocritate: nu e cazul meu!" (Andrei Pleşu; p. 161); ,Pe mine m-a obsedat episodul relatat de Noica, privitor la acel ţăran care, deşi martor la un incendiu la căpiţele de fân, nu poate da nici un amănunt: "Ce-ai văzut?" "Nimic." "De ce?" "Mă uitam la oi." O formă de civilizaţie foarte concentrată asupra unor adevăruri/ interese proprii - aceasta a fost, în mare parte, caracteristică satului românesc" (Alexandru Duţu; p. 168); ,Creştinii nu sunt utopici, ei sunt de un realism care pe unii contemporani îi poate deruta. Creştinii trebuie să ştie mereu foarte exact unde stau, ce trăiesc, ce vor, mereu trebuie să aibă exemplul lui Christos, al Apostolilor, al primilor creştini, acei oameni care au ştiut să administreze bine realităţile pe care le trăiau. "Eu nu mă lupt la întâmplare" zice Apostolul Pavel, adică el ştie bine ce vrea, el vrea cununa, vrea să se încununeze vorbind despre sine ca despre un atlet care aleargă pe stadion: el aleargă spre ţintă, "ţinta mea e mântuirea"." (Justin Marchiş, pp. 213-214); ,cârciumioarele nu mă deranjează dacă se cheamă "Impex" sau "Semiramida"; lasă să fie şi ele dar şi "La Iordache" sau "La trei păduchi" ori "La ultimul leu". Ani de zile am tot avut firme fără imaginaţie: Alimentara, Încălţăminte, Ferometal. Totul e să nu apară aplatizarea, să se păstreze diferenţa, bogăţia realului, farmecul." (Irina Nicolau; p. 282).



Din aceste mici fragmente, care nu mai necesită comentarii, oricine îşi poate reprezenta întregul. Ridicasem, pe parcursul lecturii, o singură obiecţie: cam mulţi descendenţi de foşti în paginile volumului. Dacă cei din familiile bune, avute sunt de înţeles pentru apartenenţa lor organică la regimul interbelic, obstinaţia cu care alţii îşi caută câte un bunic chiabur sau un cumătru martir e destul de comică. Întrucât întoarce pe dos dosarul de cadre din comunism, cu punctele specifice de rezistenţă: bunicul ţăran sărac şi mătuşa ilegalistă. Iată un tipar previzibil, pe care mă gândeam să-l amendez. Dar nu mai pot s-o fac, fiindcă mi-a luat-o înainte chiar autoarea interviurilor, cu inteligenţa ei ascuţită: ,După '89 se petrece un fenomen invers: lumea românească pare să aibă din ce în ce mai puţini "foşti" aparţinând vechiului regim. Cum se explică?" (p. 144).

Excepţionalul volum al Titei Chiper s-ar cuveni citit şi studiat în toate Facultăţile de Jurnalistică din România, ca un curs superior intitulat, simplu, Interviu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara