Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Felii de viaţă de Daniel Cristea-Enache


Aparent, vorbim şi convorbim enorm după 1989, în climatul de libertate deplină a opiniei şi expresiei ce permite şi stimulează dialogul. De la discuţiile fragmentare şi temătoare purtate, în ultimii ani ai ,Epocii de Aur", în spaţii considerate sigure, la explozia dialogică de astăzi, e o diferenţă ca de la cer la pământ, marcând sonor (bubuitor) schimbările produse. Se vorbeşte azi întruna, se sporovăie productiv sau din pura plăcere locutorie, se bârfeşte consistent şi se comentează abundent. Mergând pe stradă, ai toate şansele să fii oprit cu un ghiont familiar de un personaj complet necunoscut, care se apucă să-ţi toarne povestea vieţii; scăpând de el, cazi în braţele unui prieten care nu te-a mai văzut de mult şi abia aşteaptă să-ţi relateze ultimele noutăţi; eliberându-te şi de amicul logoreic, dai peste un duşman care, în loc să te evite ostentativ, te fixează în loc şi începe să-şi justifice acţiunile trecute, prezente şi viitoare. Epuizat, cu energia secată de vampirii confesivi, ajungi acasă şi deschizi televizorul, pentru puţină relaxare. Pe toate posturile nimereşti în plin talk-show.

Mulţi vorbesc şi puţini ascultă. ,Dialogul" reprezintă de fapt o contrapunere de monologuri, dezvoltate în paralel şi ducând la autism. Nu suntem atenţi la ceea ce ne spune celălalt şi, dacă suntem, intenţia noastră este de a-l prinde cu garda jos pentru a lovi într-un punct sensibil. ,I-a zis-o!", exclamă publicul satisfăcut, atunci când un clănţău mai mic e înghiţit, în direct, de un clănţău mai mare. În loc să construiască împreună o idee, o emoţie, orice, ,partenerii" de conversaţie se nutresc, cel mai adesea, dintr-o reciprocă şi totală contestaţie; sau dintr-o surzenie intelectuală şi mai întristătoare. Proliferarea panglicarilor de cuvinte în sfera politică, mediatică şi culturală se datorează, cred, şi acestui timpan colectiv stricat, prin care trec numai sunetele ascuţite, nu şi cele grave.

Ceea ce frapa la Tita Chiper era curiozitatea proaspătă, netrucată cu care îşi urmărea interlocutorul. Pariul ei secret, pe care volumul postum de interviuri, Într-o lumină orbitoare, îl dezvăluie, era să demonstreze că orice om are ceva de spus, cu condiţia ca un altul să-l asculte cu adevărat. Nu există, din acest punct de vedere, diferenţe între elite şi mase, între filozof şi şofer, între Vladimir Tismăneanu, profesor de Ştiinţe politice la University of Maryland, şi Gianina lui Manşonică din Sinteşti. Nu există oameni superiori, la propriu şi la figurat, şi oameni de condiţie inferioară, la care să nu poată străbate raza unui gând. Un discipol al Titei Chiper, tânărul Eugen Istodor, a aprofundat pe cont propriu această lecţie, făcând o suită de interviuri cu deţinuţi de drept comun şi obţinând, în Vieţaşii de pe Rahova, un impresionant document uman. Cea care a dus la o adevărată artă interviul, fără să aibă ,îndrăzneala" de a publica vreo carte, a realizat un adevărat caleidoscop uman, convocând cele mai diferite profesii şi experienţe de viaţă şi făcându-le să se desfăşoare sub ochii cititorului. Să facem şi noi recensământul: Lena Constante, artist plastic, I. Igiroşianu, fost diplomat, Ioan Comşa, jurist, traducător, istoric literar, Ioana Cantacuzino, documentaristă la Ambasada Franţei, Gică Petrescu, cântăreţ de muzică uşoară, Alexandra Sculy-Logotheti, proiectantă pensionară, Mihai Pop, etnolog şi folclorist, Romulus Cordescu, fost diplomat, Saşa Constantinescu, directoarea unei galerii de artă, Maria-Alica Vlădescu, asistentă medicală pensionară, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, scriitori, Johnny Răducanu, jazz man, Alexandru Paleologu, eseist, Ferencz Zsuzsana, publicistă şi prozatoare, Mihai Pascu, fostul secretar general de redacţie al ,României literare", Irina-Ecaterina Petrescu, conferenţiar universitar la Politehnică, Ion Besoiu, actor, Radu Filipescu, inginer, Gelu Ionescu, critic şi istoric literar, Pavel Câmpeanu, sociolog, Lucia Teodorescu, restauratoare de bibelouri, Andrei Pleşu, critic de artă şi filozof, Alexandru Duţu, istoric şi comparatist, Florin Iaru, poet, Vladimir Tismăneanu, politolog, Ion Iliescu, politician, Corneliu Coposu, politician, Gheorghe Paşte, şofer, Pompilia Goicea, pensionară, Justin Marchiş, preot paroh, Cătălina Ignat, studentă la Psihologie, Alexandru Beldiman, arhitect, Horia Bernea, pictor, Mirjam Korber-Bercovici, pediatru-oncolog, Gabriela Maci-Huzuneanu, fostă handbalistă, femeie de afaceri, Ioana Avădani, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent, Gianina lui Manşonică, modistă ot Sinteşti, Marina Roman, căpitan la Serviciul de prevenire a criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, Monica Pop, directoarea Spitalului Clinic de Oftalmologie, Irina Nicolau, etnolog, Hans Herbert Gruenwald, ziarist ARD, baroana Emma Nicholson of Winterbourne, Liliana Andronescu, directoare a Centrului social pentru copiii străzii ,Sf. Macrina", Simona Miculescu, consilier prezidenţial, Horia-Roman Patapievici, eseist, Ilieş Câmpeanu, redactor-şef la Editura RAO, Horia Brenciu, prezentator Naţional TV Bingo Liberty, Florin Ioniţă, profesor la Liceul ,Iulia Hasdeu", Constantin Maximilian, profesor universitar, genetician, Simona Vărzaru (Urania), specialist în istoria artei, autor dramatic, astrolog... Punctele de suspensie marchează nu indecizia, ci faptul că lista ar fi putut continua pe încă două file: după cum precizează Mircea Vasilescu într-o Notă asupra ediţiei, prezentul volum reuneşte mai puţin de o treime din interviurile publicate de Tita Chiper, în ultimii ani, în revistele ,Dilema" şi ,Avantaje". E greu şi să transcrii, pur şi simplu, toate aceste nume (fix cincizeci), dimpreună cu profesiunile lor. Ne putem face o idee despre dificultatea de a dialoga cu toţi aceşti oameni, de a intra, tatonant, în sufletul şi în mintea lor, fără curiozităţi joase, doar cu dorinţa de a contura un profil interior. Tita Chiper nu urmăreşte contururile unor tipologii, cu atât mai puţin liniile unor portrete abstracte, în care să introducă propriul fond de idei. E interesată, pasionată de povestea fiecărui ins, de modul în care el înţelege lumea şi felul în care şi-a trăit/ îşi trăieşte viaţa. Secvenţele biografice şi contextul social, politic, istoric în sens larg (ori, dimpotrivă, constrângător) se întreţes, mai ales într-un secol precum cel lăsat în urmă, al XX-lea. Epoca democratică, interbelică, al doilea război mondial, instalarea şi consolidarea comunismului, faza internaţionalistă a acestuia şi apoi cea naţionalistă, închisorile politice din anii '50 şi dizidenţii din deceniul nouă, Revoluţia din decembrie 1989 şi speranţele aprinse odată cu ea, dezamăgirile ulterioare, dar şi noul climat, mult mai respirabil, disputele ideologice din anii '90 şi durerile nesfârşitei Tranziţii: toate aceste episoade ale istoriei mari, la scară naţională, sunt prinse şi fixate în felii individuale de viaţă, cu nervurile la vedere.



Mai ales în primele două secţiuni ale volumului, Alaltăieri şi Ieri, dar şi în cea de-a treia, Astăzi, memoria individuală, parte a celei colective, e făcută să se întoarcă asupra experienţelor parcurse, care devin emblematice pentru o categorie socială sau pentru o anumită generaţie. Din această perspectivă, surprinde neplăcut răspunsul Anei Blandiana la o întrebare a Titei Chiper, pusă la punct, aceasta, pentru ,inabilitatea" de a o formula: ,- Credeţi că necesitatea de cunoaştere integrală a trecutului reprezintă o dorinţă reală a marii mase? - Întrebarea nu-i bine pusă, pentru că întotdeauna marea masă nu are alte nevoi decât cele materiale. Elitele sunt cele care sugerează necesităţi de alt ordin. Deci întrebarea ar suna mai degrabă aşa: simt intelectualii nevoia să cunoască trecutul sub toate aspectele sale? Dacă n-o simt, sunt pierduţi. Dacă o simt, atunci transmit şi celorlalţi această nevoie." (p. 84). La antipodul unei asemenea atitudini, exprimând convingerea că intelectualul e alesul ce ,multiplică experienţa cunoaşterii" pentru restul muritorilor de rând (de parcă aceştia n-ar fi avut o cunoaştere directă, pe propria piele, a epocilor trăite), descoperim o confesiune impresionantă a Lenei Constante, pusă sub titlul Veacul văzut printr-o viaţă şi deschizând, simbolic, cartea de interviuri. După opt ani de celulă solitară, în care a cârpit de sute de ori o pereche de ciorapi, cu un croşet făcut dintr-un fir de sârmă, ace de cusut din fire de mătură şi fire de păr în loc de aţă, minunata Lena Constante (între timp, dispărută dintre noi) vorbeşte în 2002 cu mare seninătate despre viaţa şi tapiseriile ei: ,Viaţă din bucăţi, draga mea, am mai vorbit noi despre asta. Din zdrenţe, dacă ne gândim la tapiseriile mele. Depinde cum le aşează timpul pe toate, cum le amestecă şi le încurcă.". Şi un alt răspuns, în care vom găsi nu o ars poetica, dar o artă existenţială: ,- Pe dvs. ce credeţi că v-a ţinut în viaţă, după câte aţi îndurat? - Voinţa şi speranţa. Harry şi cu mine am mai avut ceva: un talent. Este un ajutor teribil să ai un talent: nu mare, nu strălucitor, dar tu să crezi în rostul lui şi să fii în stare chiar să mori de foame fiindcă eşti artist. Dacă eu şi Harry n-am fi crezut în ceea ce avem noi de făcut, să lăsăm o cât de mică urmă, după ieşirea din puşcărie am fi fost pierduţi. Dincolo de concretul cenuşiu, omul trebuie să caute ceva care să-l depăşească şi spre care să aspire." (p. 17).

Talent sau talant? În cazul de faţă, e acelaşi lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara