Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Feţele profane ale sacrului de Tudorel Urian

La toate romanele lui Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci este o lungă dizertaţie despre sacru şi profan. Mai precis, despre modalităţile în care sacrul îşi face simţită prezenţa în imediata noastră apropiere sub forma unor întâmplări pline de tâlc, îmbrăcate pentru cei mai mulţi dintre oameni într-o haină cu aparenţe cât se poate de profane. Citind aceste romane cu o foarte solidă componentă metafizică şi eseistică, aproape automat, gândul zboară spre Dostoievski, Mircea Eliade, Bulgakov, dar şi spre Paulo Coelho, Dan Brown sau Michel Houellebecq, toţi prezenţi într-un fel sau altul (se discută despre operele lor, sunt citaţi cu referinţe precise sau au chiar statut de personaje ale romanului) în textura epică.

Într-un roman de asemenea factură, personajele prind viaţă doar prin ideile pe care le vehiculează. Nici Edgar Nour, nici interesanta sa soţie Viola (în pofida istovitoarelor partuze houellebecq-iene la care ia parte cu toată deferenţa, în numele unei aşa-zise terapii prin sex), nici prietenul lor Sebastian Saviel, într-un fel placa turnantă dintre sacru şi profan (cel care "navigând în tinereţe între peliculele lui Tarkovski şi Pasolini, gustase în egală măsură fructele lui Ťdať şi ale lui Ťnuť, extazul mistic, dar şi scârba nihilistă, fascinaţia unor personaje iluminate, dar şi dispreţul necredincioşilor, Întruparea şi Cacealmaua"), gay-ul ajuns ambasador la Vatican nu sunt decât nişte receptacole ale vieţii politice şi spirituale şi nişte purtători ai marilor dileme cognitive şi existenţiale ale vremii noastre. Nu au nici un fel de altă consistenţă, iar la sfârşitul lecturii cititorul rămâne în minte cu o sumă de idei, dar cu nimic legat de existenţa propriu-zisă a personajelor romanului.

De altfel, cadrul în care se mişcă personajele (mai degrabă discută sau meditează) este lumea reală de azi, cu întâmplările ei mai mult sau mai puţin dramatice, ajunse la cunoştinţa publicului prin intermediul mass-media. Cele două cazuri în oglindă, al preotului exorcist de la Tanacu, respectiv al tinerei românce care l-a asasinat, chiar în timpul slujbei, în faţa miilor de credincioşi, pe venerabilul părinte Roger de la Taizé sunt principalele teme de dezbatere, dar nu lipsesc nici alte subiecte care au ţinut prima pagină a ziarelor (relaţiile cu lumea islamică după atentatele de la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001 şi apariţia în presa daneză a unor caricaturi înfăţişându-l pe profetul Mahomed, naşterile pe baza însămânţărilor in vitro, clonarea, homosexualitatea şi prostituţia de-a lungul timpului şi în conteporaneitate, rolul Papilor în istorie şi, în context, dilemele Papei Benedict al XVI-lea în disoluţia morală şi progresul ştiinţific haotic, specifice lumii postmoderne.

În mod indirect, Dan Stanca demonstrează că apelul la sacru poate deschide porţi ale cunoaşterii inaccesibile omului cantonat exclusiv în zona raţionalului. Din această perspectivă privite lucrurile, cazul de la Tanacu este infinit mai complex decât versiunea sa caricaturizată, larg difuzată prin intermediul televiziunii. Din punct de vedere strict juridic, faptele sunt dincolo de orice echivoc. Convins că îl are pe diavol în ea, preotul a supus o tânără măicuţă unui ritual de exorcizare. În urma tratamentului foarte dur, aceasta a murit. Cine ar fi putut fi martorul apărării într-un asemenea proces? Diavolul însuşi. Dar cum ar fi putut fi adus în apărarea preotului, un astfel de martor, dintr-o altă dimensiune a universului? Din punctul său de vedere, preotul nu are ce să îşi reproşeze: nu a făcut decât să respecte cu stricteţe etapele ritualului de exorcizare. "Dacă Necuratul şi-ar fi făcut apariţia la tribunal, şi-ar fi târşâit picioarele până în boxa martorilor şi acolo ar fi piţigăiat, da, domnilor, am intrat în fata aceea şi dumnealui, adică inculpatul, nu s-a lăsat până nu m-a scos de acolo, atunci tot procesul ar fi dobândit o alură fantastică, judecătorii corupţi sau cinstiţi s-ar fi ridicat de la mesele lor, s-ar fi dezbrăcat de robe şi pe rând, unul câte unul, ar fi părăsit sala visători, cum să judece ei nejudecabilul?" Diavolul însă nu a apărut, iar preotul a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea, ca autor al unei crime ordinare, incompatibile cu civilizaţia secolului XXI. Papa însuşi s-a simţit dator să trimită un mesaj de susţinere a nefericitului condamnat. Dacă Papa Ioan Paul al II-lea bătuse lumea în lung şi în lat sub deviza de labore solis şi reuşise, însufleţit de idealul pacificării "să extragă dinţii multor fiare", misiunea lui Benedict al XVI-lea este una aproape imposibilă. Provocările lumii contemporane se succed cu repeziciune în zone dintre cele mai diferite. Dan Stanca îşi imaginează insomniile Sfântului Părinte pricinuite de căutarea soluţiilor "pentru ca lumea să iasă din zodia atentatelor şi a masacrelor, oamenii să fie buni şi să se iubească, uriaşul progres tehnologic să nu mai fie agresiv şi să întoarcă omului o faţă inteligibilă". Într-o lume în care perpetuarea speciei umane se face pe cale artificială, iar homosexualii sunt din ce în ce mai exhibiţionişti ("Viciul lor, altădată ascuns, tabuizat, ca un fel de otravă a nopţii, era scos la lumină şi îmbrăcat în cele mai scumpe vestminte. Parăzile lor erau energice şi nu sufereau nicio contestare. Cereau să aibă aceleaşi drepturi ca heterosexualii şi astfel asupra lor să coboare sfânta taină a cununiei."), Papa se vede nevoit să facă tot mai multe concesii. Pentru că, spune autorul, "Benedict al XVI-lea era o făptură lucidă şi echilibrată, dar vuietul lumii contemporane izbea năprasnic în membrana gingaşă a timpanelor sale".

Cum ne aflăm într-o ficţiune, loc în care sunt permise multe, autorul îşi imaginează moartea Papei Benedict al XVI-lea. Aceasta nu poate fi decât opusul sfârşitului clar, fastuos, luminos al Papei Ioan Paul al II-lea. Pentru că pe agenda actualului Papă nu mai figurau, ca la predecesorul său, bătăliile împotriva comunismului şi pentru înlăturarea dictaturilor de tot felul, ci puncte nevralgice ale postmodernităţii precum, "abolirea celibatului la preoţi (catolici, fireşte - n.n.), apoi homosexualii tot mai revendicativi, hirotonirea femeilor, fertilizarea in vitro, euthanasierea", asupra cărora trebuia să se pronunţe fără echivoc. Nu este de colea să prezinţi într-un roman moartea, înmormântarea şi luptele pentru succesiunea actualului Papă. Dar să nu uităm că, într-o carte anterioară, Dan Stanca şi-a descris propria moarte. Dincolo de caracterul oarecum insolit al situaţiei, discuţia despre rosturile unui viitor Papă, pe trendurile de dezvoltare ale lumii contemporane merită purtată.

Scrisul lui Dan Stanca a înregistrat un foarte vizibil progres în vremea din urmă. Dacă în romanele mai vechi deranja o anumită prolixitate, un verbiaj scăpat de sub control care, fără să ajute cu ceva în economia romanului, sporea semnificativ numărul de pagini şi cota de plictiseală a cititorilor, acum fraza este limpede, semnificaţiile sunt bine puse în evidenţă, cartea are cursivitate şi se citeşte cu real interes.

După o carte precum Cei calzi şi cei reci, cititorii rămân în minte cu puţine amintiri legate de personaje şi întâmplări, dar cu foarte multe întrebări despre lumea în care trăim. Este o carte cu o problematică densă şi gravă, un semnal de alarmă menit să atragă atenţia asupra confuziei de valori şi direcţiilor aberante în care tinde să se dezvolte progresul tehnic actual. Un roman încărcat de sensuri, al cărui principal rost este acela de face mintea să lucreze. Întrebarea care se pune este de ce se încăpăţânează Dan Stanca să-şi vândă aceste provocări de dezbateri publice drept romane şi nu drept eseuri, cum poate ar fi fost firesc? Probabil, pentru că în felul acesta are mai multă libertate de mişcare (ideile cele mai controversate - iar într-un spaţiu delicat cum este credinţa, controversele se pot transforma foarte repede în acuze, inclusiv de blasfemie - aparţin personajelor, nu autorului) şi posibilitatea de a folosi mai multe voci pentru a pune în valoare argumentele pro şi contra.

Mai degrabă receptacul al zgomotelor fundamentale ale lumii contemporane decât "creator de lumi", Dan Stanca este în mod cert unul dintre autorii foarte importanţi al prozei româneşti de după comunism.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara