Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema
dreaptă românească, ediţia a IV-a,
prefaţă de Marta Petreu, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2015.
Când, în 1995, a apărut la Editura
Fundaţiei Culturale Române
prima ediţie a cărţii lui Z. Ornea,
Anii treizeci. Extrema dreaptă
românească, scriam, între altele,
în România literară:
„Scrisă în bună parte înainte de
1989, această carte n-a avut nici o
şansă de tipărire în anii din urmă ai
regimului naţional-comunist. Z. Ornea
nu întreprindea pur şi simplu o critică
de la stânga a ideilor de extremă dreaptă,
deşi marxistul care era nu se dezminţea,
ci şi una plină de bun-simţ şi respectuoasă
faţă de adevărul istoric. Înainte de a
se declanşa, urmare a publicării
unor texte uitate sau ignorate, campania
contra «fascismului» lui Mircea Eliade
şi al congenerilor săi, Z. Ornea a analizat
cu fineţe şi fără spirit de revanşă deriva
lor ideologică. Z. Ornea s-a priceput
ca puţini alţii să înfrunte riscul de a
transforma examenul critic al ideilor
într-un dogmatism. Şi, în loc să ocolească
monstrul, i-a făcut faţă. El era un socialdemocrat
căruia epoca de după
1971 îi oferea o nouă provocare. A fi
de stânga în plin protocronism constituia
o neşansă, ca şi a fi obiectiv în plin
dogmatism de tip nou. Alunecarea
spre şovinism a ideologiei comuniste
în deceniile 8 şi 9 ale secolului XX
confirma analizele despre deceniul 4
şi făcea similitudinile cu atât mai
izbitoare cu cât devenise mai uşor
să critici stânga socialistă decât dreapta
legionară. Monografia despre Gherea
publicată în 1982-1983 nu i-a creat
nici pe departe atâtea greutăţi cu
cenzura câte i-ar fi creat aceea despre
extrema dreaptă încredinţată tiparului
– et pour cause! – cinci ani după
Revoluţie”.
În 2015, la Cartea Românească, apare,
iată, a IV-a ediţie, cu prefaţa Martei
Petreu. Nu-mi amintesc, din păcate, când
şi unde au apărut celelalte două. Nici
dacă au prilejuit vreun comentariu.
Referitor la asta, Marta Petreu nu spune
nimic în prefaţa ei, care constituie o
lucidă analiză a cărţii. E singurul punct
de referinţă de care dispun încercând
să-mi aduc la zi propriul comentariu
din 1995, ceea ce mă pune într-o oarecare
încurcătură, dat fiind că ecoul unui astfel
de studiu, imposibil de publicat înainte
de 1989, este necesarmente diferit în
primul deceniu postcomunist de cel
previzibil astăzi. Aşteptând actualele
comentarii, pot doar să sugerez de ce
sunt sigur de această diferenţă.
În anii 1990, erau recuperaţi cu un
entuziam explicabil, nu neapărat şi pe
de-a-ntregul justificat, Mircea Eliade,
C. Noica şi ceilalţi corifei ai extremei
drepte interbelice. Z. Ornea recunoaşte
el însuşi în Preliminarii a nu fi voit să
tulbure opera de reeditare şi analiză
aflată în curs. Pe lângă asta, nenumărate
teze de doctorat din epocă aveau ca
obiect scrierile autorilor în chestiune,
privite de obicei dintr-un unghi emoţionalhagiografic.
Adevărata bibliografie
critică va mai avea nevoie de un deceniu
ca să apară. Spre a nu vorbi de biografii.
Se cuvine adăugat un lucru: după decenii
de prohibiţie ideologică şi practică,
extrema dreaptă interbelică îi fascina
din nou pe tineri, care nu numai îi
redescopereau ideile, dar erau gata să
creeze formaţiuni politice de acelaşi
tip. Se cunosc şi câteva tabere legionare
în munţi, unele rezistând până în ziua
de azi, sub denumiri înşelătoare, din
cauza promulgării, la un moment dat,
a legii care condamna totalitarismul.
Nu aveam cum să-mi dau seama atunci,
dar mi se pare limpede acum că studiul
lui Z. Ornea nu pica deloc bine în
acea atmosferă mai degrabă festivă
decât obiectivă. Chiar dacă nu putea
fi respins pe faţă, nici nu se putea bucura
de opinii favorabile, mai cu seamă din
partea criticilor tineri. Extremismele
unor Eliade sau Cioran din trecut erau
grijuliu ascunse până şi de editori serioşi,
cum ar fi „Humanitas”, care preferau
ediţii ad usum delphini. „Fasciştii”
noştri dragi se cuvenea a fi cruţaţi.
Ceea ce, cu toată precauţia de care a
vorbit el însuşi, Z. Ornea nu făcea.
După două decenii, astăzi, mediul
de receptare arată complet diferit.
Extrema dreaptă nu mai joacă nici
un rol politic. (Nu sunt sigur că vor
avea un ecou deosebit Marian Munteanu
şi alţi câţiva intelectuali care au creat
recent o mişcare conservatoare, vizibil
inspirată de ideile dreptei extreme
din interbelic). Din acest punct de
vedere, România nu seamănă cu alte,
destule, state din UE, în care dreapta
naţionalistă se află la putere. Naţionalismul
nostru este, cel puţin deocamdată,
un populism de stânga. Avertismentele
din studiul lui Z. Ornea, valabile după
mijlocul anilor 1980, nu mai sunt
neapărat ascultate la mijlocul anilor
2000. Nici motivele invocate de el,
când tipărea studiul în primă ediţie,
nu mai contează. Au fost publicate
între timp contribuţii esenţiale la
cunoaşterea epocii interbelice, a vieţii
şi operei corifeilor ideologiei cu pricina.
Autoarea prefeţei la ediţia a IV-a,
Marta Petreu, a oferit ea însăşi, nu o
dată, exemple de analize neinfluenţate
de simpatie faţă de ideologia cu pricina,
ca şi Florin Ţurcanu, autor al primei
biografii temeinice a lui Mircea Eliade.
Ştim azi o mulţime de lucruri care
lui Z. Ornea nu-i erau cunoscute, de
pildă că Mircea Eliade a fost membru
cu acte în regulă al Gărzii de Fier sau
că, şi după dezvăluirile lui Norman
Manea din Felix culpa, a continuat
să-şi ascundă această apartenenţă,
chiar şi în celebra şi întristătoarea
scrisoare adresată marelui istoric
al iudaismului Gershom Scholem,
care îl invitase pentru un ciclu de
conferinţe în Israel. Nici despre
antisemitismul lui Mihail Sebastian
din articolele din „Cuvântul”, Z. Ornea
nu avea cunoştinţă, Marta Petreu
revelându-le după moartea lui.
Nici cu plagiatul lui Nae Ionescu, dat
la iveală de aceeaşi, Z. Ornea nu
era la curent. Aceste absenţe nu
trebuie luate drept reproşuri.
Studiul lui Z. Ornea este impecabil
informat, ca toate ale sale, ceea ce
s-a schimbat este informaţia însăşi
şi contextul receptării. Impermeabil,
spre deosebire de anii 1990, la ideile
în vogă cu o jumătate de secol în
urmă, el nu mai permite nici măcar
acea minimă îngăduinţă la care era
silit autorul studiului, când îl publica,
cu întârziere, prima oară. El nici
nu foloseşte direct termenul de fascism,
deşi întreaga lui demonstraţie conduce
spre acest mod de a percepe şi interpreta
idei şi evenimente, atitudini şi reacţii,
în definitiv, rolul jucat în istorie de
oamenii epocii interbelice.
Z. Ornea rămâne un marxist moderat
şi în această din urmă monografie
importantă, din seria deschisă de
Junimismul, căruia i-au urmat Ţărănismul,
Sămănătorismul, Poporanismul şi, imediat
în ascendenţa studiului de faţă, Tradiţionalism
şi modernitate în deceniul al treilea. În
miezul acestui din urmă studiu se află
o vecche dispută dintre sociologi referitoare
la felul cum a evoluat România odată
intrată în zodia capitalismului. Se ştiu
cele două puncte de vedere, exprimate
deja în interbelic: al lui Ştefan Zeletin
din Burghezia română, care susţinea,
urmându-i pe Marx şi Sombart, că o ţară
înapoiată intră în orbita civilizaţiei în
mod necesar pe calea economiei capitaliste;
şi al lui E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei
române moderne, care era de părere că
alinierea se bazează pe cultură, existând
un saeculum, un spirit al veacului, care
face ca ideile s-o ia înaintea economicului
şi să grăbească procesul de înnoire pe
toate planurile. Z. Ornea nu optează decis
pentru o cale sau alta, dar, identificând
o „necesitate sociologică” în procesul cu
pricina, îşi dezvăluie discret preferinţa
pentru teza marxistă a lui Zeletin. În
ce mă priveşte, eu pariez cu Lovinescu
şi, în definitiv, cu Maiorescu, pe cel de
al doilea punct de vedere. Z. Ornea
rămâne la interpretarea tradiţională şi
greşită a teoriei maioresciene a „formelor
fără fond”, care nu remarca tocmai
încrederea lui Maiorescu în necesitatea
înălţării poporului român la înţelegerea
formelor împrumutate pe calea culturii
şi a educaţiei. În plus, aş introduce întreaga
problemă în contextul mai larg al istoriei
ideilor la noi: reacţia naţionalismului
la europenism, semnalată de Zeletin
în critica pe care o face naţionalismului,
nu datează din epoca modernă, ci cu
mult înainte de a se pune problema
creării bazelor economiei capitaliste în
România secolului XIX. Reacţia se
manifestă deja în secolul XVIII, opunându-i
pe Neculce şi Cantemir, sau în combaterea
tot atunci a Bisericii Unite cu Roma în
numele duhului local ortodox, care era
în fond naţionalismul unor vremi în care
conceptul nu exista, sau punând în
contradicţie cutuma orientală cu noutatea
occidentală la boierii din prima jumătate
a secolului XIX, sau, în fine, imitând
spiritul Revoluţiei franceze în 1848 contra
tombaterelor antirevoluţionare, care
nu-l vor vrea nici pe Cuza în 1859, nici
pe Principele Carol în 1866. Să adaug
că reacţia cu pricina nu încetează nici
măcar în timpul regimului comunist,
al cărui internaţionalism proletar de
tip sovietic din anii 1950-1960 este
transformat în naţional-comunismul
voievodal al anilor 1970-1980 şi nici
chiar îndată după 1989, dovadă recrudescenţ
a, despre care am vorbit, a
naţionalismului legionaroid în plină epocă
de tranziţie spre democraţia de tip
european.
Ce ar mai fi de spus este că o carte
precum aceasta merită o discuţie fără
prejudecăţi, nu de alta, dar chiar dacă
fascismul nu ne mai ameninţă direct,
cel puţin la un orizont apropiat, cu
toată coada lui sinistră de cometă
ideologică sau politică, reacţia de-a
lungul întregii noastre istorii, pe care
tocmai am semnalat-o, la orice
modernizare menită a ne scoate din
cuib şi a ne obliga să zburăm în marele
văzduh al lumii, alături de alte popoare,
se poate totuşi repeta. Poate, nu astăzi,
poate, nici mâine, poate doar marginal,
dar se poate, vai, repeta. Şi asta, fiindcă
adevărata lege a fenomenelor istorice
nu e aceea a condiţionării marxiste
a ideilor de către economie: adevărata
lege constă în permanenta confruntare
dintre culturi, care însoţeşte fiecare
pas înainte al organismului social
de o reacţie de încetinire şi de blocare,
indiferent de natura tradiţiei sau a
modernităţii.
