Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Fascinatia ororii de Andreea Deciu




Craiul cîmpiilor (Editura Univers Enciclopedic, traducere Anda Maxim) este un roman mai degrabă neobisnuit în contextul operei autorului său, scriitorul Isaac Bashevis-Singer. Sînt o cititoare pasionată a lui Singer, îmi plac nespus umorul lui blînd, ironia discretă, farmecul personajelor lui, evrei întelepti care îsi păstrează o stranie candoare senină dincolo de toată amărăciunea vietii pe care o duc. Nimic, sau aproape nimic din acestea nu le-am putut regăsi în Craiul cîmpiilor. O carte sumbră, cu o materie narativă vîscoasă, cu un univers uman deprimant, o lume bîntuită de crime, ură, instinctualitate si disperare. Am răsfoit de cîteva ori primele pagini ale romanului, si, cumva nedumerită de tonul neasteptat al naratiunii (pe care de altfel îl descoperi foarte rapid, reprezintă o abatere evidentă de la un Singer bine cunoscut), am amînat lectura, convinsă chiar că nu o voi duce la capăt niciodată. Cu toate acestea ceva m-a determinat, odată ce am avansat cît de cît în miezul cărtii, să nu o mai las din mînă. Nici nu sînt sigură că as putea numi acest factor de persuasiune care mi-a stimulat lectura, dar as putea încerca o aproximare.
Cel mai probabil este să fie vorba de o fascinatie morbidă a ororii, pe care Bashevis Singer o notează pe un ton calm, aproape tern, cu acea constantă sustinută a cronicarului resemnat din neputintă. Personajele sînt plasate într-un timp care pare, prin vagul ce-l caracterizează, mitic, desi e probabil echivalabil cu un veac din întunecata medievalitate timpurie. Si sînt niste insi primitivi, pentru care viata presupune două reguli simple: atacă si ucide, sau vei fi atacat si ucis. Spatiul în care îsi desfăsoară existenta este, generic si mai curînd simbolic decît real, Polonia, constant revendicată cînd de un grup (numit polonezi pentru că se ocupă cu agricultura, pola însemnînd în limba lor pămînt), cînd de altul (lesii, care sînt vînători). Povestea propriu-zisă începe în clipa în care lesii, condusi de un bărbat pe nume Cybula, sînt înfrînti de polonezii condusi de craiul Rudy, si ea urmăreste, într-o anumită măsură, felul în care cele două populatii, după îndelungi si epuizante încercări de exterminare reciprocă, ajung la un fel de întelegere pasnică, pe care însă o vor sabota cu orice prilej.
Evident, romanul lui Singer are un filon foarte actual astăzi pentru că problematizează ura etnică, vrăjmăsia între oameni care împart acelasi teritoriu, si care, treptat, din sentiment oarecum motivat (vointă de expansiune sau dorinta de răzbunare) devine sminteală pură, violentă oarbă în care nimeni nu mai stie exact de ce e atît de important să îi ia viata celuilalt. Craiul cîmpiilor are structura unei distopii cutremurătoare: tot ceea ce pătrunde în acest univers brutal si primitiv explodează de-a dreptul, transformîndu-se într-o calamitate tulburătoare. Neîntelegerile etnice capătă proportii colosale, la fel disensiunile religioase, ori violenta împotriva femeilor. Intoleranta de orice fel, odată stîrnită, devine apocaliptică. Personajele lui Isaac Bashevis-Singer din Craiul cîmpiilor au, pentru a mentine articulatiile unui astfel de univers, o constitutie interesantă: ele sînt niste fundamentalisti frenetici, oameni precari si tocmai de aceea apti de modificări radicale, imprevizibili altfel decît strict la nivelul reactiilor lor intense si umorale.
Dacă ar fi să îmi închipui un film montat după acest roman, îl percep ca pe un urias si neîntrerupt urlet, de durere, groază, disperare, poftă, pasiune, plăcere: la tot pasul oamenii sînt torturati teribil, ucisi fără milă, femeile sînt violate de către inamici si prieteni în egală măsură, aproape fără ca acest lucru să mai capete însemnătate, fetele tinere sînt sacrificate pe altarul unei divinităti hîde, care simbolizează cruzimea si cinismul, Baba Iaga. Orice e posibil aici: genocid, viol, incest, sinucidere în masă, ritualuri satanice, pentru că Singer descrie o umanitate fără constiintă, incapabilă să îsi perceapă propriile suferinte, necum pe cele ale semenilor. Însă în acelasi timp această umanitate brutalizată si abrutizată e zguduită de pofte, frisonată de sentimente pe care nu le întelege, dar în virtutea cărora actionează impulsiv, cu riscul de a-si găsi astfel pieirea.
Cu greu s-ar putea concepe o viată mai sumbră si mai înspăimîntătoare; ea aduce însă cu lumea medievală, bîntuită la rîndu-i de crime si orori, din Andrei Rubliov. În locul pictorului de biserici, la Singer avem un bătrîn evreu, rabinul Ben Dosa, care se străduieste să aducă seninătatea credintei între acesti barbari disperati. Ben Dosa e o figură impresionant de luminoasă în această lume a tenebrelor: de meserie cizmar, el e cel ce vine de departe, de altundeva, eroul civilizator. Le face încăltări femeilor si bărbatilor, un gest simbolic, fără îndoială, care presupune o anulare a solidaritătii dintre fortele terestre si bestialitatea oamenilor. Îi învată pe copii să scrie si să citească si le propovăduieste tuturor credinta poporului lui Israel. Venirea lui are, cel putin o vreme, urmări impresionante, căci evreul izbuteste să-i potolească într-o anumită măsură pe acesti indivizi violenti si imprevizibili. Însă numai pentru scurtă durată, pînă cînd inclusiv prezenta lui benefică e asimilată în logica locului, convertită si pervertită: vorba pasnică a lui Ben Dosa e pricepută în cheie seducătoare, femeile se îndrăgostesc de el, mai ales una anume, si evreul devine, la rîndul său, pricină de noi izbucniri de ură si violentă. Sfîrsitul lui tragic e grăbit de aparitia unui personaj care încearcă si el să răspîndească între oameni credinta, numai că de data aceasta credinta crestină. Spre deosebire de rabin, însă, care împărtăsea o religie fără a sabota în acelasi timp altele, mesajul crestin al episcopului Mieczyslaw este, implicit, tot un îndemn la ură: din povestea fiului lui Dumnezeu, asa cum e ea împărtăsită de episcop, nu rezultă decît un singur lucru cu claritate: acuza împotriva evreilor. Ideea din subsidiarul acestui nucleu al povestii merită să ne pună pe gînduri: acesti indivizi barbari si violenti sînt deschisi crestinismului în mare măsură pentru că le vorbeste pe limba lor, o limbă a fanatismului si a violentei.
Povestea e centrată pe trei personaje care împreună formează atît un trio conjugal, cît si nuclee virtuale, care se concretizează pe rînd, ale comunitătii în care trăiesc. Cei trei sînt Cybula, craiul lesilor, Cora, o femeie desfrînată, de vîrstă mijlocie, si Yagoda, fiica acesteia. Ambele femei sînt sotiile lui Cybula. Fiecare dintre aceste personaje simbolizează felul în care ar putea evolua lumea descrisă în roman. Cybula e bătrîn, slăbit, neputincios si resemnat, chinuit de rele presimtiri, muncit de remuscări; el trece de la preocuparea de a supravietui, oricum, numai să trăiască, la ispita mortii, gîndul sinuciderii. Cybula reprezintă tot ce e mai bun si mai uman în lumea construită de Singer în acest roman. Desi el e căpetenia celorlati, bătrînul crai e temător si chiar oripilat de lumea în care trăieste. Cora e contraponderea lui: pătimasă, aprigă, capabilă să-si omoare semenii fără a clipi, sau dimpotrivă, să îi divinizeze, să îi idolatrizeze, asa cum o face cu Cybula, bărbatul la care rîvnind ani la rîndul ajunge numai după ce a fost între timp femeia oricui si a tuturor. Cora este chiar simbolul acestui univers în care si dragostea e convertibilă în dementă si crimă, un univers fără Dumnezeu în care tocmai de aceea pozitia divinitătii e disponibilă pentru oameni, însă cei ce ajung să o ocupe sînt sortiti singurătătii, dezgustului si disperării, precum Ben Dosa sau Cybula. În fine, Yagoda este personajul tăcut, cel ce se supune fără să înteleagă nimic din ce se petrece în juru-i. Dar si ea actionează în virtutea logicii locului, chiar fără să stie că o face, ucigîndu-si în final mama.
Realizez că prezint romanul acesta într-o lumină foarte putin ispititoare, că nu multi vor fi aceia dispusi să caute în paginile lui o fascinatie a ororii. De altfel, ea nu rezidă strict la nivelul evenimentelor narate, altminteri ar aluneca în gratuitate si satietate, ci la acela al scriiturii. Isaac Bashevis Singer scrie o proză superbă, cu incantatii frisonante, încărcată de o poeticitate discretă, austeră. E adevărat, însă, că aceleasi virtuti stilistice sînt de găsit în practic oricare roman al scriitorului, nu e obligatoriu deci să le descoperim laolaltă cu o poveste atît de deprimantă. Dar, pentru cei ce se încumetă să citească acest roman, de vreme ce tot au pacurs cronica atîtor atrocităti, nu văd de ce nu ar citi si Rasputinul lui Henri Troyat, care de altfel va apărea, într-o asemenea companie, drept un personaj mai curînd rational, perfect stăpîn pe intentiile sale, însă care a trăit într-o lume asemănătoare celei din Craiul cîmpiilor. Troyat nu scrie, evident, cu tragismul lui Bashevis-Singer, ci dimpotrivă, cu ironie si vervă de istoric pasionat de evenimentele pe care le evocă. Rasputin este pentru el un personaj de Bildungsroman, pe care, tocmai pentru că e fascinat el însusi de el, izbuteste să îl facă seducător pentru cititori. Un mujic rus aproape analfabet, temperamental si istet, cu un bun-simt care a însemnat enorm într-o lume a aristocratilor pentru care poporul rus e adeseori de neînteles, Rasputin are toate datele eroului clasic. Interesantă este originea numelui său, în legătură cu care Troiat speculează că ar putea proveni fie de la cuvîntul rasputstvo, care înseamnă în rusă "dezmăt", sau de la rasputati, a dezlega noduri încurcate sau a găsi solutii unor situatii complicate. După ce citesti însă monografia lui Troyat, ambele variante par perfect plauzibile.

Isaac Bashevis-Singer, Craiul cîmpiilor, traducere de Anda Maxim, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 1998, 172 pagini, pret nementionat.


Henri Troyat, Rasputin, traducere de Ileana Busuioc, Editura Humanitas, Bucuresti 1998, 222 pagini, pret nementionat.