Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Farmecul istoriei literare de Daniel Cristea-Enache

Există încă o imagine deformată asupra istoricului literar, văzut, minimalizator şi caricatural, ca un şoarece de bibliotecă devorând cărţi şi executând fişe de lectură. Cu cât numărul acestora e mai mare, tinzând spre maldărul de informaţii adunate sârguincios, cu atât profilul istoricului pare mai prăfuit, fără aderenţă la realitatea înconjurătoare şi la spiritul viu al literaturii. Erudit la modul inutil şi doct până la plictis: aşa ne apare, multora dintre noi, cercetătorul bibliotecilor şi arhivelor, condamnat parcă la abundenţa detaliilor într-o specializare îngustă şi la o factologie uscată în tomurile pe care le scrie. Nu neg că există destui asemenea cercetători, oneşti (şi folositori într-o cultură), dar lipsiţi tocmai de sarea şi piperul domeniului investigat. Totuşi, portretul adevărat al istoricului literar este altul. Lecturile întinse şi minuţioasa documentare sunt numai primul nivel al muncii sale, pragul de la care viziunea sintetică se înalţă pentru a relaţiona şi compartimenta, încadra şi explica literatura unei epoci. Informaţia brută, nesistematizată, este accesibilă tuturor, şi e nevoie de o anume hărnicie pentru a o accesa. Ceea ce face însă diferenţa este un element pe care ne-am obişnuit să-l recunoaştem numai criticului, nu şi istoricului: creativitatea comentatorului, capacitatea lui de a imagina şi argumenta structuri explicative cât mai coerente. O spune, în stilul său scânteietor, G. Călinescu în Tehnica criticii şi a istoriei literare : "În istorie, şi mai ales în istoria literară, nu există structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renaşterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decât atunci când câteva minţi geniale (...) au început să întrevadă în fapte unele organizări. Aceste formulări nu sunt arbitrare decât fiindcă faptele pe care se bizuie sunt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sunt cu siguranţă. E de ajuns ca un alt cap formator să sfărâme aceste structuri şi să întocmească pe baza faptelor altele, şi Renaşterea, Romantismul dispar sau rămân alături de alte unghiuri istorice". Pornind de la un Babel literar, istoricul va realiza o construcţie solidă, echivalentă celor arhitectonice. Paginile citite şi citate sunt cărămizile lui, rebuturile artistice reprezintă molozul păstrat din necesităţi de contrast, iar liantul ce ţine la un loc întregul edificiu e viziunea globală a istoricului literar - şi forţa de a o impune.

Departe, aşadar, de a se reduce la un "simplu" efort documentar, cu înregistrarea cuminte şi acumularea avară de informaţii, activitatea acestuia e una pasionantă. Un patos al ideilor şi jubilaţia înscrierii celui mai excentric eveniment într-un sens al devenirii culturale (dacă nu artistice) însufleţesc paginile autentice de istorie literară: uşor de recunoscut, la lectură, indiferent dacă ele fac parte din mari sinteze sau din antologii şi culegeri de texte. Grila istorică este imediat detectabilă în Literatură şi biografie, volumul de studii, eseuri, comunicări academice şi articole semnat de Mircea Anghelescu. Nu e vorba numai despre faptul că autorul, remarcabil cunoscător şi comentator al literaturii române de secol 19, specialist în Heliade-Rădulescu şi în problematica exilului - de la cel post-paşoptist la cel postbelic -, îşi introduce şi aici subiectele şi temele preferate, abordându-le cu aceeaşi siguranţă şi cu noi nuanţe. Un text (o comunicare la Academie) se intitulează Heliade şi personalitatea lui, conturând un portret frumos şi exact al scriitorului în mantie albă împărţit între antiteze şi aspirând la armonioasa lor echilibrare. O secţiune întreagă, apoi, din volum e dedicată exilului literar românesc, cu analize amănunţite ale unor apariţii editoriale recente devenite instrumente de lucru (Enciclopedia lui Florin Manolescu, cartea publicată de Eva Behring) şi cu punctarea întârzierilor în reunificarea canonului, prin joncţiunea celor două entităţi fracturate de comunism. Dincolo însă de aceste abordări de insider, consistenţa volumului de faţă e dată de perspectiva autorului, cu unitatea şi miza ei comprehensivă. Există două accepţii ale istoriei, reaminteşte Mircea Anghelescu, istoria ca succesiune de evenimente ce se petrec "în afara noastră, antrenându-ne pe neştiute într-un vârtej implacabil asupra căruia nu avem nici o putere", şi istoria ca "modalitate de organizare a reprezentărilor trecute" (p. 45). Dacă asupra primeia, a istoriei evenimenţiale, nu am avut, vai!, nici o putere, statul totalitar cenzurând orice gest reactiv al cetăţeanului redus la condiţia de sclav, pe cea de-a doua o putem înţelege şi concepe într-un sens care să ne fie propriu, într-un mod definitoriu. În acest punct apar şi diferenţele dintre reprezentarea colectivă, cu miturile coagulând identitatea naţională, şi cea individuală, realizată prin lentile care îndepărtează emblema şi obiectivează percepţia. Fără să cadă în eroarea (dacă eroare este, şi nu altceva) a iconoclaştilor de profesie, demitizatori în exclusivitate ai istoriei noastre, autorul demontează argumentativ mecanismele de auto-proiecţie colectivă, cauzele şi scopurile edificării unui Pantheon românesc, în epoca romantică. Concrescute organic, în secolul 19, din chiar necesitatea vitală a creării şi continuării unei tradiţii autohtone exemplare, imaginile identitare tari, substantive comune ori proprii (ospitalitatea românească, bravura puiului de dac, respectiv Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alte figuri din galeria eroilor neamului), apar astăzi mai uzate, prin discursurile naţionaliste ce le-au vehiculat şi secătuit. Resimţite ca indispensabile în momentul auroral al închegării unei mitologii, ele au devenit, treptat, elemente de discurs, clişeizate prin uz şi abuz "patriotic", expuse astfel criticii. Identitatea naţională însăşi este, pentru Mircea Anghelescu, un concept dinamic, precum orice noţiune istorică; ea înseamnă ceva la 1918 şi altceva în anul de graţie 2006. Aceasta nu echivalează cu renunţarea la tradiţie, expedierea sa ca o vechitură nefolositoare la coşul de gunoi al istoriei, ci, dimpotrivă, cu asumarea precedată de conştientizarea ei. Nimic important nu se pierde, totul evoluează, se transformă istoric şi glisează conceptual, îmbrăcând noi forme peste fondul sedimentat de probleme.



Nu altfel au stat (au mers...) lucrurile în trecut. Iată, pentru unii dintre noi, surpriza. Ceea ce ne apare în prezent ca realitate istorică încremenită în efigie ori reper mitologic fix reprezintă, în fapt, rezultanta unui complex de factori, finalul unui joc de negociere semantică şi simbolică. Foarte instructivă este, din această perspectivă, introducerea lui Tudor Vladimirescu în şirul greu al marilor figuri naţionale. În Mitologie şi istorie, autorul rezumă întregul proces mitologizant, cu nota inedită că Tudor Vladimirescu a intrat în folclor încă din timpul vieţii şi a fost preluat mult mai rapid, în literatura romantică, decât deja consacraţii Traian, Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul... Cezar Bolliac "îi împrumută lui Tudor aceleaşi trăsături şi-l prezintă cu acelaşi aparat pe care l-am văzut dezvoltat de poeţii romantici în jurul vechilor eroi naţionali" (p. 88), iar Nicolae Filimon îl introduce în romanul său Ciocoii vechi şi noi. Literatura romantică şi proza realistă îşi creează şi îşi împrumută eroul. Mai târziu, Tudor apare în invocaţiile eminesciene din articolele anti-liberale scrise în anii '80; iar în 1922, în drama lui N. Iorga care îi este dedicată. "Iorga este cel care pecetluieşte metamorfoza literară începută cu aproape un veac în urmă, prima care face dintr-un conducător politic ieşit din împrejurări istorice şi nu din şirul dinastic un mit, un simbol al unui principiu moral" (p. 92). Self made man, desigur; dar eroul, el, este făcut de către literaţi şi istorici.

Înţeleasă astfel, nu ca strictă rememorare de episoade şi file de cronici bătrâne, ci ca o inteligentă articulare a faptelor în structuri de semnificaţie, cu notarea paralelismelor, analogiilor, precedenţelor şi efectelor în durata lungă, istoria literară apare ca un domeniu complex şi fecund. Ea ne provoacă prin descoperirea de probe, de manuscrise considerate pierdute ori scrisori rămase necunoscute (cum s-a întâmplat, nu demult, cu setul de epistole, de o valoare excepţională, din corespondenţa lui Eminescu şi a Veronicăi Micle); dar farmecul său nu se reduce decât în primă instanţă la victoriile arhivistice. "Mai presus de documente şi mărturii", vorba bătrânului Heliade, apare bucuria creaţiei, a discursului istoriografic apt să explice inexplicabilul, să raţionalizeze hazardul şi să găsească un sens convulsiilor din istoria propriu-zisă.

Fără poză doctorală şi ostentaţie bibliografică, volumul lui Mircea Anghelescu (în care apar şi comentarii ale actualităţii editoriale) este o subtilă şi cu atât mai eficientă pledoarie a istoricului literar în favoarea profesiunii sale: îmbrăţişată şi onorată timp de patruzeci de ani, pentru a fi, acum, recomandată cititorilor mai tineri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara