Ştefan
Caraman, 92
de poveşti cu
cărţi,
Bucureşti, Ed.
Herg Benet,
2014. Copertă:
The Spartan
Bureau.
128 pag.
Ştefan Caraman este un autor
mereu surprinzător. A debutat
în 1996 cu o carte de proză
scurtă, Suflet de rocker, care
a atras atenţia prin câteva
atribute proprii modului de
a fi al generaţiei rock: sinceritate
provocatoare, nerăbdare
aproape nevrotică de a trăi, renunţare
ostentativă la referinţele culturale
(practicată de un tânăr în mod
evident cultivat).
Foarte activ – fără să alunece însă
ca atâţia alţii în producţia de serie –,
autorul (născut în 1967, funcţionar la o
bancă din Tulcea) a scris în continuare
noi volume de proză scurtă, romane,
piese de teatru (unele premiate şi
puse în scenă), toate neasemănătoare
între ele. Din cauza uneia dintre piese,
de o trivialitate agresivă, greu de suportat
chiar şi de către un cititor fără prejudecăţi,
m-am simţit dezamăgit (încă dinaintea
debutului său, îl remarcasem pe Ştefan
Caraman la o rubrică de Poşta redacţiei
din Flacăra şi îmi pusesem mari speranţe
în el) şi nu i-am mai urmărit evoluţia.
Am auzit ca prin vis rumoarea provocată
de un roman al său de 600 de pagini,
Scrisori către Rita, dar nu l-am citit.
L-am deschis abia acum, înainte de a
scrie despre o nouă carte a sa, de poeme
în proză, intitulată 92 de poveşti cu cărţi.
Este un roman de zile mari, pe care îl voi
analiza cândva pe larg. Reproduc deocamdată
doar un eşantion:
„Noaptea e un interval orar ciudat.
Toate lucrurile arată altfel. Blocurile devin
nişte monştri tăcuţi, maşinile gângănii
rapace, luminile par nişte ochi speriaţi,
iar oamenii… oamenii n-ar trebui să
circule liber. Noaptea nu e pentru ei.”
În volumul 92 de poveşti cu cărţi
(remarcabil şi prin eleganta punere în
pagină a textelor) sunt chiar 92 de poveşti
cu cărţi, stranii şi încântătoare. Nu mi-aş
fi putut închipui că se pot inventa atâtea
situaţii în care cărţile – cărţile din carton
şi hârtie, nu operele literare – să joace
un rol semnificativ în viaţa unor personaje.
Reproduc integral una dintre istorisiri,
cu menţiunea că primele cuvinte din text,
scrise cu majuscule, au funcţia de titlu:
„DEASUPRA ATLANTICULUI ZBOARĂ
UN Boeing 747, maiestuos ca o gâscă,
e alb, e curajos şi e plin, printre pasageri
eşti şi tu, în prima călătorie în SUA, nu
ai fost niciodată, nu cunoşti pe nimeni
acolo, vrei să vizitezi statul Wyoming,
aşa ţi-a venit, ţi-e puţin frică, priveşti
prin hublou, nu vezi nimic decât alb, îţi
închipui că moartea nu poate fi decât
albă, albă şi rapidă, te întrerupe din
meditaţie o stewardesă, e frumoasă, te
întreabă dacă doreşti de băut, îi răspunzi
că nu, te întreabă dacă ţi-e foame, îi
răspunzi că nu, te întreabă dacă îţi doreşti
ceva, o priveşti şi îi spui în limba română
că o doreşti pe ea, ea zâmbeşte într-o
limbă de circulaţie universală şi-ţi răspunde
că e posibil orice, mai puţin asta, o rogi
atunci să-ţi aducă o carte, simţi nevoia
să citeşti ceva, o carte despre zbor, despre
pionierii aviaţiei moderne, despre visul
omenirii de a se înălţa, aşa, ca Dumnezeu,
sau ca sfinţii minori, sau măcar ca o
pasăre, frumoasa doamnă zâmbeşte
enigmatic, se îndreaptă de spate, duce
talkie-walkie-ul în apropierea gurii perfecte
şi comunică echipajului rugămintea ta,
comandantul opreşte aeronava, stewardesa
coboară, intră în librărie, cumpără o carte
despre Elie Carafoli, ţi-o aduce şi ţi-o
întinde zâmbind încontinuu, avem cele
mai bune servicii, îţi spune, apoi se
îndepărtează, Boeing-ul îşi continuă cursa
spre America, la fel ca înspre o burtă.”
Succesiunea poveştilor despre cărţi
este caleidoscopică, nu ştii niciodată ce
va urma, dar ceea ce urmează are de
fiecare dată farmec. Erotism, metafizică,
umor, cinism, reverie, toate sunt
experimentate fără efort, alunecător, cu
graţia unui pianist care îşi plimbă degetele
lungi pe claviatura pianului. De un umor
irezistibil este istorisirea în care o studentă
de la Litere îi mărturiseşte unui bărbat
că vrea să facă dragoste pe un pat de
cărţi. Acesta (căruia Ştefan Caraman i se
adresează la persoana a II-a) îi îndeplineşte
dorinţa:
…„te opreşti, fireşte, la librărie, pentru
că stai în chirie şi proprietăreasa asta
bătrână n-a colecţionat la viaţa ei
decât mileuri şi servicii de ceai, intri,
iei un coş, îndeşi în el de-a valma Pleşu
şi Salinger, Dan Lungu şi Beckett, Rodica
Draghincescu (o carte veche, pierdută
pe acolo) şi Ştefan Peca, după ce-l umpli,
plăteşti, ajungi acasă şi întinzi cărţile pe
jos, la cap pui Gellu Naum, iar sub
fund va simţi Pascal Bruckner…”etc.
Ce fericit aş fi dacă la o nouă ediţie
Ştefan Caraman ar trece şi una din cărţile
mele pe listă!
