Să te descotoroseŞti de toate problemele lumii şi preţ de o oră şi jumătate să stai cu zâmbetul pe buze, uneori chiar râzând de-a binelea, încântat să te preumbli prin lumile fantastice în care te invită să pătrunzi Philippe Decouflé şi cei zece artişti ai companiei sale, este un dar al sorţii - soartă ajutată şi de Institutul Francez din Bucureşti. Şi, de fapt, totul nu se termină într-o oră şi jumătate, căci îţi păstrezi zâmbetul pe buze încă o vreme, savurând retrospectiv imagini din spectacolul Sombreros, prezentat de curând de Compania DCA (Decouflé Company of Art), pe scena Operei Naţionale Bucureşti.
Joaca - unul dintre cel mai frumoase lucruri din existenţa umană - începe încă de la titlu, Sombreros. S - ombre - eros, adică luaţi aminte că eroii acestui spectacol sunt umbrele. Umbrele lăsate de corpul nostru în funcţie de poziţia soarelui sau umbrele create de noi prin simplul joc al degetelor proiectate pe un ecran, în funcţie de o lumină artificială (şi mie, când eram mică, mama îmi proiecta pe peretele camerei două personaje - create de două degete - care se certau şi se împăcau). Şi ce fel de umbre? Umbre minuscule, ca nişte arabescuri delicate sau umbre mari care dublează corpul nostru, sau umbre uriaşe care îl amplifică nemăsurat. Umbre care, prin diverse tehnologii, se dublează, se triplează, se multiplică până la infinit. Umbrele a două personaje care intră în interacţiune sau - unul dintre cele mai frumoase momente ale spectacolului - un pas de deux între un corp real şi umbra partenerului său. Umbre negre, dar şi umbre albe, umbre proiectate, dar şi umbre carnale, adică dubluri ale personajelor, care se mişcă la fel ca ele. Umbre care construiesc o compoziţie şi cuprind în interiorul ei un corp real şi corpuri reale, care parţial se văd în plan scenic şi parţial într-o proiecţie. Şi, uneori, umbre jucăuşe, care o pornesc de capul lor şi obligă corpul să le urmeze, şi nu invers. Adică, umbre care se nasc exact cum spune Decouflé că procedează când se apucă de creaţie: "Arunc ideile în aer şi văd ce se întoarce".
După un procedeu larg răspândit astăzi, mijloacele de realizare sunt complexe, aflându-ne la Sombreros în prezenţa unui spectacol total, la a cărui creaţie contribuie arta dansatorilor şi actorilor - Léila Pasquier, Clémence Galliard, Sébastien Libolt, Alexandra Naudet, Manon Andersen, Christophe Salengro, Flavien Bernezet, Christophe Waksmann, Yannick Jory şi Bertrand Belin - apoi muzica originală a lui Brian Eno şi a lui Sébastien Libolt, textele lui Claude Ponti, luminile realizate de Patrice Besombes şi Begońa Garcia Navas, costumele lui Jean Malo, Philippe Guillotel şi Morgane Olivier, scenografia lui Patrice Besombes şi a lui Philippe Decouflé însuşi şi imaginile create de Olivier Simola, Christophe Waksmann, Laurent Radanovic, Roméo Ricard şi Dominique Willoughby - toţi aflaţi, desigur, sub bagheta regizorală a lui Philippe Decouflé. Mişcarea, cu o plastică preponderent unduitoare, desfăşurată în-tr-un plan restrâns sau într-unul mai larg şi atunci cu dezvoltări ample, de mare virtuozitate, este acompaniată de imaginile video şi se însoţeşte şi cu povestea de mare candoare despre Ioan şi Ioana (în Franţa, François şi Françoise), care s-au tot căutat, şi o vreme nu s-au putut găsi, pentru că Ioana mergea ca o umbră în spatele lui Ioan, şi acesta nu a văzut-o până nu l-a bătut soarele pe umăr şi i-a spus să se uite şi în urma lui. Această împletire de muzică, teatru, dans şi proiecţii video vine de departe, de la Merce Cunningam, iar rolul jucat de lumini este o lecţie pe care, ne spune chiar Decouflé, a învăţat-o de la Alwin Nicolais, însă discreta nuaţă lirică şi doza pronunţată de umor, care însoţesc întotdeauna creaţiile sale, îi aparţin exclusiv lui Philippe Decouflé. Spectacolele acestuia nu încântă doar mintea prin ingeniozitatea invenţiilor sale, ci creează şi o stare de bine, de înseninare, de emoţie, de încântare.
Prima creaţie a lui Philippe Decouflé pe care am văzut-o - şi, desigur, odată cu mine şi multă altă lume - a fost cea de la Jocurilor Olimpice de la Albertville, unde el a gândit întreaga desfăşurare artistică de la începutul şi sfârşitul acestei manifestări sportive. Apoi am mai văzut casete cu spectacolele sale, dar contactul pe viu cu universul său fabulos, care împleteşte mirific realul cu nălucirea, are un impact mult mai puternic decât pelicula. Activitatea sa artistică are deja o istorie: în 1983 şi-a creat, la Bagnolet, propria sa companie, pe care în 1995 a transferat-o la Paris; în 1989 se impunea prin parada organizată de el pe Champs Elysées, iar în 2006 încânta, din nou, printr-un Spectacol de modă cu 120 de modele, între timp colaborând cu Opera din Paris şi cu Comedia Franceză.
Dar revenind la prezent, aflată în sală la spectacolul Sombreros, la îndemnul unui actor de pe scenă, m-am gândit şi la umbra mea, încercând să presupun cam cum s-ar putea simţi ea la acest spectacol şi nu mi-am putut închipui decât că era la fel de încântată ca şi mine. Iar către final, când umbrele s-au găsit în sfârşit, fericite, n-am putut să ies nici eu din acea dilemă exprimată de acelaşi actor: oare umbrele tot în alb se îmbracă cînd se căsătoresc?
