Clément Rosset este un filosof francez îndrăgostit de Friedrich Nietzsche, de Henri Bergson şi de Arthur Schopenhauer, cărora le-a consacrat mai multe studii foarte originale. În toate trei cazurile, problema lui Rosset este una şi aceeaşi: a distinge între ceea ce este adevărat în imaginea consacrată a respectivilor filosofi de ceea ce este fals. Într-un interviu recent din revista „L’Obs”, Rosset revine la autorul Naşterii tragediei de care s-a ocupat în mai multe rânduri şi îndeosebi în studiul intitulat „Nietzsche, nefrecventabil sau prost frecventat?”. Frecventat cum nu trebuie, Friedrich Nietzsche (1844- 1900) a fost începând cu propria lui soră, Elisabeth Förster-Nietzsche, şi cu soţul acesteia, nazist notoriu, care au pus mâna pe manuscrisele filosofului deîndată ce acesta a sombrat în nebunie în 1889 şi au reuşit să facă mai târziu din el un filosof oficial al celui de al III-lea Reich. Rosset e de părere că publicarea masivă de către soţii Förster a operei – care nu se vânduse niciodată în timpul vieţii autorului în mai mult de douăzeci de exemplare din fiecare carte, şi acestea, pe cheltuială proprie, cu excepţia celei dintâi, Naşterea tragediei, tipărită de Richard Wagner – n-a compensat răul făcut prin detestabila şi nepotrivita reclamă pe care soţii i-au făcut-o. Tot o neşansă, spune Rosset, a fost reputaţia pe care i-au creat-o lui Nietzsche unii filosofi francezi şi germanul Martin Heidegger. Acesta din urmă nu numai vedea în el o simplă linie de unire între Hegel, Kant şi… Heidegger însuşi, dar şi-a bazat teza despre „voinţa de putere” pe o carte inventată pe de-a-ntregul de Elisabeth. În opera lui Nietzsche, conceptul adorat de nazişti „joacă un rol foarte vag şi minor”. În fine, Nietzsche a fost transformat de filosofii de stânga francezi (Foucault, Deleuze, Derrida) într-un revoluţionar, ceea filosoful ce a fost exact în aceeaşi măsură în care a fost un precursor al hitlerismului: nici un pic. Faptul că soldaţii germani din al doilea război mondial purtau în raniţă Aşa grăit-a Zarathustra e dovada supremă a proastei frecventări a filosofului, de care vorbeşte Rosset. Dragostea de viaţă precumpăneşte în opera lui Nietzsche asupra tragicului de care omul nu e totdeauna scutit.