Acest ultim, neaşteptat şi norocos volum din Jurnal cade minunat şi reparatoriu în contextul reorientă- rilor ideologice din literatura de azi.
Pentru tinerii intelectuali care au migrat în ultimii ani spre o stângă mai degrabă confuză, Monica Lovinescu e departe de-a mai constitui nu un model, dar măcar o referinţă (de altfel, ea e citată rarissim chiar de către cei care explorează sârguincios deceniile de încordare pre- şi postrevoluţ ionară). Anticomunismul funciar al autoarei e în mod tacit suspectat de desuetudine, iar fermitatea poziţiilor ei – de radicalism. Nimic nu e nou sub soare: germenii acestei atitudini uşor inculte sunt inspirat diagnosticaţi încă de la începutul anilor 2000. (Şi e foarte sănătos sub aspect moral că Monica Lovinescu nu ezită s-o consemneze la cald). În anii de graţie 2001 şi 2002, perioada cuprinsă în paginile acestui Jurnal inedit, apăruseră deja (sau continuau să se manifeste, dacă ţinem cont şi de precedentele volume) destule voci care să pună la îndoială sever locul cuplului Lovinescu-Ierunca în istoria literaturii române. N-ar fi inutilă o ierarhizare a argumentelor acestor contestatari, oscilând între pamfletul direct şi sofism. Măcar pentru a le urmări evoluţia şi „avatarii” în stricta contemporaneitate.
Principalul cap de acuzare îl constituie chestiunea operei (sau a Operei, cu majusculă), care, se grăbesc să conchidă nemulţumiţii, le-ar lipsi şi Monicăi Lovinescu, şi lui Virgil Ierunca. Exigenţa e, vizibil, de tip Breban (chiar dacă nu Breban e numaidecât cel care-o proferează). I s-a răspuns în fel şi chip de-a lungul timpului (integral citabil, în acest sens, mi se pare capitolul consacrat de Nicolae Manolescu în Istoria critică ). Cel mai simplu funcţionează însă evidenţa: e de-ajuns să nominalizăm titlurile serialelor ei (aşa cum o şi face, în Cuvântul înainte, editoarea acestei cărţi, Astrid Cambose) ca să ne convingem de rea-voinţa (acesta e cuvântul) acestor acuzaţii. Îmi vine greu să cred că, în plină modă a minimalismului, mai poate sta în picioare un reproş de felul acesta. E vetust şi, pe deasupra, nerealist. Am colegi a căror carieră s-a construit exclusiv pe baza lungilor şi repetitivelor cronici de carte. Şi atunci, cum e posibil să te îndoieşti de Undele scurte, de pildă, sau de Diagonale, care, în plus, ating nu o dată excelenţa în interiorul genului? Ceea ce nu se poate spune fără strângere de inimă despre cărţile celor care, de douăzeci de ani şi mai bine, aspiră la „operă”, ca şi cum n-ar şti că pur şi simplu, prin fatalitate, „a vrea” nu e echivalent cu „a putea” şi că voluntarismul nu se punctează ca realizare.
Ar mai fi ceva: în critică (adică în exercitarea spiritului critic) chestiunea cantitativă a „operei” e destul de relativă. Studiile lui Maiorescu abia dacă depăşesc, puse cap la cap, mia de pagini. Contează însă impactul şi buna poziţionare în sistemul de valori. Nici de unul, nici de celălalt, Monica Lovinescu nu duce lipsă. Recent apărută, în selecţia Cristinei Cioabă, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960 - 2000) confirmă cu asupra de măsură această concluzie. Nu anticipez: o voi comenta detaliat într-una din săptămânile următoare.
Că unele dintre judecăţile autoarei ar trebui, azi, revizuite, e mai presus de îndoială. Ceea nu nu înseamnă, prin calcul rudimentar, că pe fond, demersul ar fi eronat. Aici e o chestiune de conştiinţă, de a alege la vreme, fără ezitare, între bine şi rău. Or, lăsând la o parte blamul ireconciliabil cu care Monica Lovinescu i-a etichetat pe unii scriitori moralmente compromişi, opţiunea ei a fost, pe termen lung, justă. S-a mai spus asta şi încerc o anume jenă repetând-o: în bună măsură „opera” (dezideratul suprem, se pare) Monicăi Lovinescu o reprezintă însăşi biografia ei spirituală. Este cel puţin reconfortant să descoperi în scrisul ei nu numai o gamă de convingeri nerelativizabile (şi, de fapt, ne-politice, în ciuda impresiei de suprafaţă) şi un tonus al sincerităţii alerte. În măsura în care suntem preocupaţi de document, cochetăm cu neo-biografismul şi optăm pentru „individuaţie” ca marcă a literaturii, e bizar că nu ne sare în ochi faptul că portretul interior al Monicăi Lovinescu e, fără alte eufemisme, admirabil. Mă refer mai ales la criticii tineri, care au apucat s-o cunoască pe autoare doar prin medierea radioului sau, şi mai şi, prin aceea a rubricilor din revistele postdecembriste. Ceilalţi, care, oricum, sunt personaje în acest jurnal şi în altele, se pot încă prevala de rănile deschise ale propriului orgoliu.
Judecat la rece, Jurnalul inedit nu diferă fundamental de seria celorlalte şase decât prin aceea că n-a fost încredinţat tiparului de chiar autoarea lui. Altfel, el reprezintă o continuare a proiectului memorialistic abandonat (dar nu cu totul, cum se poate observa) în prag de mileniu. „Pradă uneori zvonurilor neconfirmate”, îşi bemola Nicolae Manolescu aprecierea la adresa acestei memorialistici. E, de bună seamă, adevărat, dar să nu uităm circumstanţele. De la două mii de leghe de Bucureşti, Monica Lovinescu îşi extrăgea (cu o luciditate oricum superioară) informaţiile telefonic, din surse mai mult sau mai puţin credibile. Aşa încât, dacă a căzut pradă scenariilor, cu siguranţă n-a fost vorba de propriile scenarii.
Ajuns aici, aş scoate în relief disponibilitatea aproape inumană de a comunica. La fel ca şi în celelalte volume, Monica Lovinescu pare conectată la toate dispozitivele tehnologice (cu sau fără fir) care-i permit să dialogheze pe marginea literaturii române vii. Dacă nu e bătrânul şi fidelul telefon fix, e „portabilul”, a cărui apariţie nu pare a o complexa. După cum n-o complexează nici „ordinatorul” (suntem în spaţiul francofon), nici Internetul (de care se slujeşte pentru a primi în timp real articole greu accesibile apărute în ţară). E uimitor câtă energie a putut cheltui doar pentru a nu pierde contactul cu literele româneşti. (Semn de altruism comparabil doar cu altruismul părintelui). Dar şi mai uimitor găsesc că e regimul stilistic pe care şi-l asumă benevol Monica Lovinescu. Căci, dacă zvonurile îşi fac loc din când în când în paginile acestea de notaţii, senzaţia mea e că „bârfa”, „cârcotelile” şi spiritul de „şuetă” înveninată rămân totdeauna pe dinafară. Discuţiile acestea nu eşuează niciodată în stabilirea de clasamente à batons rompus, aşa cum de-atâtea ori se întâmplă în mediul scriitoricesc autohton. Ce distanţă faţă de Dan C. Mihăilescu, cel preocupat de „viaţa literară”! Monica Lovinescu filtrează şi decantează laconic aceste manifestări reziduale, căutând în permanenţă ideea şi argumentul (chiar dacă personale) în spatele valurilor de vorbe pe care e nevoită să le asculte. Dovada cea mai grăitoare: cazul Goma. Faţă de care, ca scriitor, îşi afirmă rezervele (deloc neîntemeiate), pe câtă vreme ca om găseşte puterea de a saluta gesturile de demnitate (atunci, de exemplu, când acesta refuză o sinecură culturală din partea preşedintelui Ion Iliescu).
În aceeaşi ordine de idei, ar fi de discutat chestiunea idiosincraziilor: acestea nu sunt chiar atât de numeroase (şi de categorice) pe cât se crede. De cele mai multe ori, ele nici nu ating teritoriul personal. Culpabilizarea interbelicului (o marotă încă activă) o aduce pe Monica Lovinescu în pragul unui „divorţ” de Gabriela Adameşteanu (anunţat în mai multe rânduri, la pagini diferite). Niciodată însă ruptura nu se materializează. Polemica, susţinută şi reactivată, se poartă cu o anume tandreţe, pe care autoarea n-o camuflează. Disensiunea nefiind una personală, ea nu are repercusiuni personale. Cu siguranţă aşa vor fi stat lucruriile şi în ce-l priveşte pe Matei Călinescu, adeseori criticat pentru a nu fi tranşant cu anumite enormităţi vehiculate pe seama lui Eliade. În toate delimitările ei, autoarea scontează nu să-şi învingă adversarul, ci să-l aducă la un acelaşi numitor, care e cel al lucidităţii. De aici încolo se poate discuta contradictoriu. Abia când, dimpotrivă, se loveşte de ziduri delirante (fie ideologice, fie, pur şi simplu, paranoide) apare revolta. Şi, implicit, atunci când e cazul, retragerea capitalului de încredere (cum se întâmplă cu tânărul, pe atunci, Cristian Bădiliţă). Exemplele, atâtea câte se pot număra, sunt clare şi infirmă zdrobitor teza unui Laszlo Alexandru, după care momentul de fractură l-ar constitui, la Monica Lovinescu, anul 1989, moment începând cu care vechiul criteriu (cel est-etic) ar fi devenit nefuncţional. Nu despre asta e vorba.
Ci despre impostură (de care, uneori se fac vinovaţi, pe mai lungi sau mai scurte perioade, şi oameni oneşti în fond) pe care, de la un capăt la altul, Monica Lovinescu a sancţionat-o. Că vreme de cincizeci de ani, această tară a purtat chipul comunismului şi că, mai apoi, ea s-a numit megalomanie sau meschinărie interesată, e doar un amănunt.
E motivul pentru care opera (exact aşa !) Monicăi Lovinescu nu şi-a pierdut nici azi din strălucire. Şi, aş zice, nici din necesitate.
