Oricît m-ar încerca, la răstimpuri, ispita de-a "citi" o carte într-o limbă pe care n-o vorbesc, am ieşit din anticariatele dese ale Budapestei fără s-ascult de ea. Aşa că păstrez doar o poză, cu volume avînd pe cotor cuvinte dintr-un grai îndepărtat, stivuite frumos pe rafturi. O altă ispită, istoric-nostalgică, a cîştigat. Aceea a întoarcerii, spre învăţătură sau numai de plăcere, către vieţile oamenilor cu care, prin care şi pentru urmaşii urmaşilor cărora s-a făcut România modernă. Ministrul ei de construcţii, în sensul cel mai larg, a fost Maiorescu. Jurnalul lui pe patru ani, din noiembrie 1855 pînă în martie 1859, ediţia de la Minerva, din '75, îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, cu un studiu introductiv de Liviu Rusu, îl am acum în faţă.
E o zicală - vorbă a cuiva, la vremea ei, care spune că la douăzeci de ani vrei să schimbi lumea, la patruzeci te multumeşti să-ţi schimbi prietenii, iar la şaizeci te gîndeşti că bine era de te schimbai măcar pe tine. La Maiorescu, linia vîrstelor stereotipe face o buclă. A schimba lumea înseamnă a te schimba tu însuţi, a te educa pentru ea şi a o potrivi după tine. Facerea lumii e un program de igienă personală. Care, cu folositoare note ale editorilor, se vede în jurnal.
Primele însemnări sînt extrase de cultură vieneză, la mijloc de secol. Pe lîngă ele, evidenţe ale progresului şcolar, date - nimic de mirare, pentru cineva care va susţine un doctorat despre relaţie - comparativ. Notiţele, în stilul aşa-numitelor efemeride, colecţii de întîmplări mărunte pe care perfecta lor ordine le face semnificative pentru un stil, şi pentru o istorie - pînă la urmă, oamenii, cu faptele lor mari, sînt făcuţi din micile zile - de bună seamă că l-au enervat pe Călinescu. O seriozitate inumană se citeşte în aceste "intrări" pe sferturi de oră. Însă succesiunea lor dă la iveală două conştiinţe: a urgenţei şi a importanţei.
Pe de-o parte, nu e timp de pierdut. Jurnalul lui Maiorescu trăieşte un elan justificativ, nevoia de a-ţi demonstra ţie însuţi că ai făcut ceva cu fiecare zi. De-asta jurnalul arată ca un carnet de socoteli. Timpul se cheltuie asemenea banilor, şi trebuie să-i cultivi puterea de a cumpăra experienţe, de a sprijini proiecte. Pentru întregul care se va face, nu există detaliu de prisos. De aici, conştiinţa importanţei. Maiorescu nu se joacă şi, de-ar fi să mă joc eu cu epocile, textul cu care firmele de construcţii se scuză, în Bucureştii anilor 2000, pentru zgomot, praf şi alte pacoste, ne cerem scuze pentru deranj, noi construim pentru viitor, îi ţine loc de bună-dimineaţa. Pentru personajul care se pedepseşte în jurnal - chiar şi înghiţind, ca într-o cură de îngrăşare, delicioase fapte de cultură - deranjul este anulat de obiective.
Jurnalul e scris în timp util, cu neaşteptate rezerve de modernitate prin buzunări: "Mă sculai la 6 ore. Studiai englezeşte şi scrisei rîndurile istea. Acum e 8. Mă duc să mă îmbrac şi să beau cafeaua." E prezentul "operaţional", dincolo de care se vede, aproape întotdeauna, un viitor "strategic". Luminozitatea lui se măsoară în traduceri isprăvite pînă la sfîrşitul gimnaziului, în crochiuri de istorie universală, în ajutor pentru Tata, în lecţiile de englezeşte, nemţeşte, latineşte şi greceşte.
Respectul pentru învăţătură, în spirit, nu va să zică, numaidecît, şi respect pentru şcoală, o instituţie împestriţată cu destui nechemaţi. Înfruntată cu jurăminte adolescentine vizînd reuşita în clasament, şi cu mici răzbunări neduse pînă la capăt împotriva unor profesori cam nepotriviţi cu locul. O şcoală, totuşi, creatoare de atitudine, fie şi îndreptată spre respingerea ei, o şcoală care se achită, aşadar, de sarcinile ei de formare. Nu mai încape discuţie că ierarhia ei, cu toate păcatele sistemului care o propune, e o garanţie, iar urcarea poziţiilor - măsura vizibilă a progresului. La pagina 25, şcoala - cu al său R.C. (Richard Capellmann) trece în faţa familiei, al cărei sistem de obligaţii şi chiar de indiscreţii e plicticos şi obositor.
Totuşi, familia, implicată în marile evenimente ale influenţelor transilvane, în contra lui Şaguna, rămîne în cărţi, iar pe fundalul întîmplărilor din casă sînt mici tablouri de ţară. De pildă, pensionarea tatei e pusă în legătură cu uneltirile mitropolitului, şi cu relaţiile lui la curtea vieneză. De asemenea, performanţele şcolare scrise pe hîrtie - nesemnificative, declarativ, pentru ambiţiosul, dar şi dezamăgitul Maiorescu - sînt rîvnite, în primul rînd, pentru cei de-acasă. Starea lui de spirit, a celui pe care obiectivele atacate punct cu punct par să nu-l mai mulţumească, e prinsă într-un aproape vers: "sum singur, înconjurat de o proză grozavă." Tot familia, dincolo de porţile unor şcoli care cer din ce în ce mai multă supraveghere de sine, menţine exerciţiul unor relaţii autentice: "în sfîrşit o dată trebuie să-ţi scriu din nou (surorii Emilia - n.m.); simt iarăşi nevoia să fiu firesc, să nu mai fiu veşnic calculat, să nu mă mai feresc şi să nu mă mai prefac." Sîngele rece, picurat în orarul însemnărilor de jurnal, fierbe în scrisori, unde un Maiorescu pătimaş caută, într-o lume falsă şi ceremonioasă, urme de omenie implicată, urme de idei. Ele, şi nu altceva, trebuie să stea în spatele programului. Lumea nu se (re)face pe convenţii, ci pe substanţă. Aici, în dispreţul rănit, şi plătit, nu o dată, cu excluderea, faţă de recile gimnazii care nu trăiesc în legea pe care o predică, e sîmburele inamiciţiei pentru formele fără fond. O teorie verificată cu viaţa.
