Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Faceţi compromisuri? de Alex. Ştefănescu

CONSTANTIN CIOBANU, Galaţi: "Ce credeţi despre compromisurile făcute de scriitori? Mă înşel eu sau sunteţi tolerant cu scriitorii care ne dezamăgesc din punct de vedere moral? Dumneavoastră faceţi compromisuri?"

Problema compromisului în literatură nu trebuie privită din perspectiva absolutului. Moralitatea (în general) nu ţine de metafizică. Binele şi răul nu sunt valori sacrosancte şi nu se stabilesc prin verdicte ale unei instanţe supreme. În Univers nu există "bine" şi "rău". Valoarea morală a unui om este "valoarea lui de întrebuinţare" de către societatea din care face parte. Un om "bun" este un om care ne convine, un om "rău" - unul care nu ne convine.

Pentru a-şi face bine profesia, pentru a crea atmosfera de vrajă, de încântare, de "vis al inteligenţei libere", specifică literaturii, scriitorul trebuie să câştige încrederea cititorilor. El trebuie să-i convingă că face literatură şi numai literatură, liber de alte obligaţii.

Sunt cazuri când scriitorul reuşeşte să ascundă, temporar, faptul că urmăreşte altceva decât să creeze un moment de comunicare fermecată. Participarea visătoare la jocul propus de el îi aduce pe cititori în situaţia de a fi vulnerabili (ca sinceritatea pe pacienţii unui psihiatru, ca receptivitatea pe elevii unui profesor etc.), iar exploatarea acestui moment de vulnerabilitate în alte scopuri decât cel declarat reprezintă fără îndoială un abuz, ca orice nerespectare a unei convenţii.

Este însă un abuz care îl prejudiciază mai mult pe cel care îl practică decât pe "victime". Făcând prin scrisul său "reclamă" unui produs (care poate fi o ideologie), scriitorul pierde în timp creditul (sau o parte din creditul) pe care îl are la cititori şi, implicit, îşi pierde forţa de persuasiune - darul cel mai de preţ pe care îl are şi pe care îl consideră sensul însuşi al vieţii lui. El apare în postura unui scamator căruia i se văd panglicile ascunse în mânecă şi de care publicul râde, după ce s-a uitat la el înfiorat de emoţie şi respect.

Când mă gândesc la "compromisurile" făcute de G. Călinescu sau Mihail Sadoveanu simt o compătimire îndurerată faţă de ei şi o antipatie violentă faţă de cei care au exercitat presiuni asupra lor, tulburând un act de magie. G. Călinescu şi Mihail Sadoveanu sunt adevăratele personaje tragice în această piesă. Ei şi-au mânjit scrisul, care era esenţa însăşi a existenţei lor, în timp ce cititorii au avut mult mai puţin de pierdut. Chiar şi cititorii naivi şi-au dat seama destul de repede că scriitorii lor preferaţi trişează, nu i-au mai crezut pe cuvânt, s-au îndepărtat de ei şi prin aceasta i-au pedepsit. În plus, tot felul de nulităţi au găsit mult aşteptata ocazie de a-i defăima, cu plăcerea dizgraţioasă cu care unii indivizi zgârie Mercedes-urile.

Cred deci că problema compromisului în literatură trebuie privită exact invers decât a fost privită până acum. Cred că publicul (în sensul larg al cuvântului, inclusiv criticii literari) ar trebui să-i blameze pe cei care se fac vinovaţi de ingerinţe de orice fel în actul creaţiei şi nu pe scriitori. Nu numai intimidarea, ci şi cumpărarea scriitorilor constituie o crimă în plan cultural. Scriitorul este prea absorbit de munca lui grea, de miner al cuvintelor, ca să mai aibă energia şi prezenţa de spirit necesare pentru a se apăra. Când iese în lume din galeriile pe care le sapă în necunoscut, în căutare de înţelesuri, este dezorientat, clipeşte buimac, poate deveni cu uşurinţă victima unei înşelătorii. El ar trebui însoţit peste tot, ca de nişte body-guarzi abstracţi, de admiraţia şi solidaritatea noastră. Firesc este să ne bucurăm că există scriitorii, să le salutăm prezenţa în lume, şi nu să-i judecăm şi să-i încărcăm de responsabilităţi (pe care de obicei nici nescriitorii, mai exersaţi în lupta cu viaţa, nu şi le asumă). Îi reproşăm etericului Nichita Stănescu că nu a fost un erou al luptei anticomuniste, dar nu îi menţionăm niciodată ca vinovaţi de pasivitate pe atâţia neisprăviţi care, dacă tot atât n-au făcut nimic pe lume, măcar atât puteau să facă, să dea bătaie de cap dictatorilor şi acoliţilor lor.

Este adevărat că există autori fără valoare care exclusiv prin compromisuri dobândesc o poziţie privilegiată în societate. Ei merită, fără îndoială, să fie supuşi oprobriului public. Dar ei nu sunt scriitori, sunt impostori. Discuţia noastră se referă la scriitori.

În ceea ce mă priveşte, m-am străduit toată viaţa să nu fac compromisuri, dar tot am făcut. Şi de fiecare dată suferinţa mea a fost mult mai mare decât aceea pe care eventual am provocat-o cititorilor.

Pe de altă parte, am remarcat faptul că lumea literară m-a sancţionat pentru compromisurile făcute, dar şi mai tare m-a sancţionat pentru... refuzul de a face compromisuri. Este ceea ce mi s-a întâmplat după ce am publicat Istoria literaturii române contemporane. Întrucât am considerat această carte - trebuie să fiu, iată, patetic! - cartea vieţii mele, m-am străduit să nu fac în paginile ei nici un compromis, mi-am reprimat sentimentalismul (principala cauză a compromisurilor, în ceea ce mă priveşte) şi, drept urmare, am declanşat o furtună de proteste, unele foarte asemănătoare cu nişte accese de isterie.

Dacă aş fi tânăr, în curs de formare, aş putea crede că societatea vrea de la mine să fac compromisuri şi că mă sancţionează că nu le fac. Din fericire, nu mai sunt tânăr...

AMALIA POPESCU, Craiova: "De ce sunt uitaţi unii scriitori?"

Mulţi scriitori sunt uitaţi ca urmare a scăderii interesului faţă de literatură în general. Dar există şi alte cauze.

S-a schimbat ritmul de viaţă (sunt maşini care ating viteza de 100 de kilometri pe oră în 6,2 secunde) şi nu se mai găseşte timp (sufletesc) pentru parcurgerea textelor care presupun un anumit ceremonial al lecturii. Nimeni nu mai are răbdare să citească romanul Moromeţii de Marin Preda (decât dacă este obligat să o facă, pentru un examen). Nimeni nu mai deschide o carte de versuri de Magda Isanos, ratând ocazia întâlnirii cu o poezie emoţionantă, de un luminos tragism.

Alţi autori - Petru Dumitriu, Nicolae Labiş, Titus Popovici - sunt ignoraţi, pentru că au fost renegaţi (din motive politice). Este o greşeală, Petru Dumitriu fiind (poate) cel mai mare prozator român din toate timpurile, Nicolae Labiş - un poet talentat, dar şi un om de o puritate morală aproape neverosimilă, Titus Popovici - autorul celor mai profunde şi expresive romane despre stilul de viaţă comunist (Cartierul Primăverii, Cutia de ghete).

Sunt şi autori mai vechi foarte valoroşi, de la Constantin Negruzzi şi Grigore Ghica la Garabet Ibrăileanu şi M. Blecher, care nu mai stau sub reflectoarele atenţiei publicului de azi. Cititorii s-au înstrăinat de aceşti autori numai şi numai pentru că s-au înstrăinat de ei înşişi, ajungând să trăiască fals şi pierzându-şi sensibilitatea faţă de literatură. Mulţi dintre contemporanii noştri reacţionează (ca maimuţele) numai la ceea ce este violent, rapid, imediat vizibil şi inteligibil. De aceea preferă o falsă literatură, bazată pe ostentaţie şi provocare. Adevărata literatură (artă a nuanţelor) le rămâne indiferentă.

UN ELEV, Bucureşti: "M-aţi dezamăgit. La Ora de literatură de la Biblioteca Naţională, după ce ne-aţi vorbit atât de frumos despre poezie, aţi elogiat conformismul. Aţi spus că idealul dv. este să fii non­conformist în literatură şi conformist în viaţa de fiecare zi. Ce deosebire mai există între dv. şi profesorii noştri? Cred că adevăraţii intelectuali nu sunt conformişti, în nicio situaţie."

Foarte mulţi intelectuali români de azi îşi fac un titlu de glorie din faptul că sunt nonconformişti. Ei instigă explicit - sau implicit, prin exemplul pe care îl oferă - la nesupunere faţă de reguli.

Atitudinea aceasta este neinteligentă şi iresponsabilă. De ce să sfidăm regulile? Ele reprezintă creaţia noastră, a oamenilor. Noi - şi nu altcineva - le-am inventat, pentru a ne simţi în siguranţă. Este adevărat, ca să ni le însuşim, trebuie să facem un efort de voinţă. Trebuie să renunţăm la o parte din libertatea fiecăruia dintre noi. Este un fel de impozit pe care îl plătim, ca să trăim organizat, ca oamenii, şi nu la întâmplare, ca animalele.

Dacă este să ne mândrim cu ceva, ne putem mândri tocmai cu gradul în care ne-am însuşit regulile existenţei la un moment dat.

Poate că unele dintre ele sunt absurde şi a venit vremea să le schimbăm. Dar, ca să le schimbăm, trebuie să convenim în prealabil asupra schimbării. Nu am dreptul ca, în mod unilateral, să iau hotărârea să nu mai circul cu maşina pe partea dreaptă a străzii. Ar fi o crimă.

Tinerii îi simpatizează pe cei care îi îndeamnă să fie nonconformişti. De ce? Pentru că, aflându-se la începutul vieţii, au mai multe reguli de învăţat decât alţii şi se bucură atunci când cineva îi dezleagă de această obo­sitoare obligaţie.

Un intelectual procedează însă necinstit dacă face tinerilor o înlesnire falsă numai ca să le câştige simpatia. El sacrifică interesele societăţii (şi în fond chiar pe cele ale tinerilor) pentru satisfacţia lui de-o clipă.

Este greu şi frumos să fii conformist. Este uşor şi urât să fii nonconformist. Practicat cu consecvenţă, nonconformismul ar însemna o recădere în animalitate. Nu înţeleg de ce ne-am face un ideal din dezinvoltura cu care câinele, pe stradă, urinează exact când îi vine, fără să-i pese de vreo restricţie.

În ceea ce mă priveşte, când îl aud pe un intelectual proslăvind nonconformismul, mi-l închipui oprindu-se pe stradă, lângă un copac, şi ridicând un picior...