Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Fabrica de amintiri de Irina Petraş

Mariana Vartic, Timp rătăcit, roman, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2015, 176 pag.

Cel de-al patrulea roman al Marianei Vartic echilibrează o construcţie epică lucrată un sfert de veac, dar nu neapărat în sensul pe care îl bănuisem eu cândva. O lume fără mine (1992) mi-a părut primul volum dintr-un ciclu al vârstelor interioare.

Cercetătoarea de raftul întâi mi se revela ca desăvârşită îmblânzitoare de straturi narative, utilizând ceea ce am numit atunci tehnica aisbergului. Fetiţa irumpând „cu ochii prea mari” în lumea oamenilor maturi traversa ziua cea fierbinte vorbindu-şi-o, reconstituită cu o recuzită complicată şi pură, în faţa ei însăşi, cea de mai târziu. Retrăirea se petrecea în coborâri încete refăcând treptele devenirii, cu drame, dez-iluzionări, cu echilibristica precară şi fertilă la graniţa dintre imaginar şi realitate. Casa, „colţul nostru de lume”, era deja, dimpreună cu grădina, universul „aparţinător” fără de care totul s-ar spulbera. Prăpastia de hârtie, 2003, îşi lăsa eroina/ele în forfota polivalentă şi amăgitoare a înscenărilor, a teatrului, de-adevăratelea ori metaforic. O nouă vârstă interioară, una de cumpănă şi de mijloc, citită cu aceeaşi artă a detaliilor semnificative şi, în plus, cu o privire regizorală tăioasă, deschizând periculos perspectiva existenţială. În Crimă cu înlocuitor, 2009, femeia „de o anumită vârstă” vine să închidă cercul confruntărilor sale cu lumea printr-un veritabil coşmar epic instrumentat în vag stil policier. Cantitatea de autobiografie este neglijabilă, chiar dacă nu-i nicio îndoială că enciclopedia personală, livrescă ori decurgând din faptul concret de viaţă, informează construcţia romanescă şi-i umanizează descrierile.

Mă aşteptam, cum spuneam, la o carte a senectuţii, care să închidă cercul. El se închide, oarecum, în cartea cea nouă, dar cu o întoarcere la privirea inocenţei, cea din prima carte, secondată acum şi mai strâns de aparteurile timpului prezent, cu fragmente (aproape) teoretice pe tema funcţiilor şi mecanismelor memoriei: „şi amintirile se năpustesc haotic galopează în devălmăşie adulmec copitele imateriale zdrobindu-mi ţeasta – ţeasta mea de cristal în care se roteşte încet universul – totul e să rezist năvaleipresiuniiefasării fiindcă memoria mea luptă cu mine parfumul defunct mă umple golindu-mă ştiu că şi el îmi aparţine aşa cum ne aparţin cimitirele şi totuşi... […] amintirea pare doar vie dar e o viaţă moartă ca a unui strigoi”. Reconstituirea prin memorie a unei epoci bulversate este una inevitabil interpretată, atmosfera de odinioară nu poate ieşi la suprafaţă decât prin verbalizări adaptate atât memoriei, cât şi viziunii prezente: „reconstituirea atrage după sine nu orice fel de cuvinte ci obligatoriu unele care, chiar dacă diferite de cele rostite în fapt, au acum acelaşi înţeles profund ca atunci, fiindcă emană din acelaşi climat afectiv; inventându-le, am trădat litera, respectând însă spiritul”. E definiţia însăşi a mitului ca perpetuare în spirit a unor experienţe fondatoare.

Timp rătăcit e un titlu ambiguu. Se referă şi la recuperarea prin amintire a unei istorii de familie, dar trimite şi la rătăcirea, ieşirea din matcă a Timpului în ipostaza sa de „vremuri”, sub care oamenii încearcă să supravieţuiască. Fetiţa e martora neputincioasă a Casei care se clatină sub viiturile Istoriei. Aşezată, solidă, ocrotitoare, cu rosturi şi miresme emblematice, securizante, e dintr-o dată invadată de rude care şi-au pierdut rostul, de străini dornici să-i schimbe rânduiala: „arca devine tot mai înghesuită tot mai plină tot mai îngreunată legănându-se smucit în toate părţile în vâltoarea răsucită care dă să o soarbă la fund în curând va lua apă eu singură nu pot s-o scot ş…ţ găleata e prea mare pentru mâinile mele prea mică însă pentru a salva o corabie iar mama e prea departe trudită de prea multe gânduri”. Tanti Veronica, tanti Pusi, unchiul Grig, bunica Lia, tanti Mina şi unchiul Matei, Măriuţa şi Iacob cel ajuns („nu mai trăbă să tragă la sapă ori la coasă, numa se preumblă vânturând de colo-colo catastiful unde te scrie că ce-ai fost grăit şi ce-ai fost făcut şi ce-ai fost visat, că zice că-ţi citeşte visele ca-n palmă şi-ţi ştie şi maţele din tine”) sunt personaje excelent individualizate, cu ticuri şi vorbe pe măsură. Fetiţa le înregistrează cu curiozitate şi nelinişte, cu mari spaţii albite de neînţelesuri, dar şi copleşită de spaime obscure („aerul s-a umplut de dâre vâscoase fluturânde înnodându-se şi răsucindu-se de la unul la altul dinspre unul spre celălalt legându-i şi despărţindu-i şi zgâlţâindu-i până se clatină ca ameţiţi”). Ţesătura de intrigi şi contradicţii are ceva de „soare înşelător”. Ca şi omul, trecutul nu poate fi adus înapoi decât în frânturi fantasmate: „cine a murit o singură dată nu mai învie în vecii vecilor”. O ameninţare surdă pluteşte deasupra tuturor, amintirea pune iluzorii semne de reper, povestea se încheagă alături cu adevărul lumii, omul e născocitorul sortit tatonărilor infinite în căutarea unui sens: „Fabrici amintiri, îmi spun, la fel cum fabrici vise încercând să le evoci cu glas tare, să le povesteşti…”

Frazarea fluidă, cu minime obstacole de punctuaţie, năpădeşte cititorul, îl prinde în mrejele ei. Un roman „marca Mariana Vartic” de raftul întâi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara