Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Faţa ascunsă a avangardei de Tudorel Urian

In presa românească de după 1989, dar şi în unele studii serioase de politologie, s-a făcut oarecare caz pe seama existenţei unor elemente comune între avangarda culturală de la începutul secolului XX şi ideologia comunistă. Faza demenţială în care intrase regimul Ceauşescu în ultimii săi ani de existenţă făcuse să se vorbească despre tot mai accentuatul profil dadaist al puterii. Afirmaţia, bine garnisită cu cinism, urmărea să pună în evidenţă absurdul politicii (mai cu seamă a celei interne) partidului comunist, arbitrariul, lipsa de logică şi de coerenţă care caracterizau actul de guvernare al unor yesmen, dispuşi să sacrifice evidenţele elementare ale realităţii în folosul fanteziei bolnave a unui cuplu incult şi megaloman. Fireşte, nimeni nu îl poate bănui pe Nicolae Ceauşescu sau pe nu prea distinsa sa soţie că ar fi ţinut pe noptieră, pentru a citi înainte de culcare, cărţile unor avangardişti precum Tzara, Breton, Aragon, Éluard, Reverdy, Artaud, chiar dacă unii dintre ei au abandonat în timp revoluţia artistică pentru un angajament politic explicit (uneori stipendiat de Moscova) de partea ideologiei comuniste. În planul creaţiei, aceasta s-a tradus prin promovarea unor opere angajate, realizate în spiritul unui conformism artistic. Nicolae şi Elena Ceauşescu au avut, mai degrabă, aerul unor personaje ieşite de sub pana maeştrilor avangardei. Eroul lui Alfred Jarry, Ubu Roi, este o referinţă care aproape că vine de la sine.

Şi totuşi, se uită mereu că ideile avangardei istorice şi cele ale comunismul real s-au născut pe aceeaşi stradă din Zürich (Spiegelglasse), unde, în anii Primului Război Mondial, la adăpost de luptele care transformaseră Europa într-o mare de sânge, artiştii îşi trăiau revolta inofensivă şi boemă în vapori de alcool, muzică, sex, jocuri şi experimente artistice la Cabaretul Voltaire, aflat la numărul 1, în vreme ce, câteva case mai încolo, la numărul 14, locuia Lenin care, împreună cu grupul său de fideli, punea la cale ultimele detalii ale foarte apropiatei revoluţii bolşevice. Cu siguranţă, paşii revoluţionarului s-au intersectat adesea cu cei ai insoliţilor artişti şi este foarte posibil ca obsesia lor comună - distrugerea ordinii burgheze! - să fi fost liantul unei reciproce simpatii. Cert este că mulţi dintre clienţii Cabaretului Voltaire au devenit ulterior promotori ai ideilor comuniste în ţările lor. Mai mult decât atât, arată Stelian Tănase, "există informaţii potrivit cărora Tristan Tzara ar fi jucat şah cu Lenin la cafeneaua Terasse (o mărturieşte Tzara într-un interviu), aceeaşi cafenea unde Tzara a ales într-o seară numele mişcării abia născute, ŤDadať, răsfoind un dicţionar. Mai mult, a doua seară dadaistă la Cabaretul Voltaire a fost una Ťruseascăť, la care a participat colonia rusă din Zürich (se pare că şi bolşevicii, în frunte cu şeful lor, Lenin)." Coincidenţele sunt multe şi ele nu fac decât să înfierbânte imaginaţia. Chiar dacă pe fond cele două grupuri (al artiştilor teribilişti, respectiv al conspiratorilor bolşevici) se ignoră reciproc, ele respiră acelaşi aer al unei insule de belle époque în care veştile de pe front sunt primite cu oroare şi revoltă. Nimeni nu poate spune, dincolo de speculaţii, dacă între Lenin şi părinţii avangardei artistice a existat o comu­nicare de fond, un schimb real de idei, capabil să ducă la modelarea viziunii fiecăreia dintre părţi. Dar, aşa cum foarte bine precizează acelaşi Stelian Tănase: "Chiar dacă nu s-au influneţat reciproc - limbajul antirăzboinic, contestarea "revoluţionară" a burgheziei şi a capitalismului erau locuri comune -, totuşi această întâlnire ratată sau nu de pe Spiegelglasse, dintre bolşevism şi avangardism, e un semn al epocii."

Legăturile dintre suprarealiştii români şi comunism sunt excelent puse în evidenţă de volumul Avangarda românească în arhivele Siguranţei. Volumul este cea de-a doua carte publicată în foarte incitanta colecţie a editurii Polirom, Istorii subterane, coordonată de istoricul Stelian Tănase. Cercetând cu acribie arhivele, Stelian Tănase scoate la lumină informaţii surprinzătoare, propune unghiuri de privire inedite, din perspectiva cărora evenimente de multă vreme clasificate de către istoriografia tradiţională produc neaşteptate revelaţii. După ce în prima carte a noii colecţii s-a ocupat de dosarul secret al controversatului agent comunist Cristian Rakovski, Stelian Tănase publică acest volum, poate chiar mai interesant despre docu­mentele Siguranţei care îi vizează pe avangardiştii români. Interesul pentru o asemenea carte este dublu. Ea aduce informaţii inedite despre activităţile mai mult sau mai puţin obscure ale unor importanţi artişti de avangardă (Geo Bogza, Victor Brauner, Scarlat Calimachi, Ion Călugăru, Gheorghe Dinu/Stephan Roll, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Saşa Pană, Jules Perahim), dar oferă şi o utilă incursiune în modul de lucru al Siguranţei interbelice. Este interesant de ştiut astăzi ce aspecte din viaţa celor urmăriţi intrau în atenţia agenţilor serviciului secret dintre cele două războaie mondiale, modul în care aceştia îşi redactau notele, raporturile dintre diversele eşaloane din cadrul sistemului.

Din capul locului trebuie spus că agenţii Siguranţei erau foarte puţin preocupaţi de producţiile artistice ale celor în cauză. Creaţia putea să intre în discuţie doar în cazul în care era susceptibilă să facă parte dintr-un plan subversiv menit să pună în primejdie interesele României sau să atenteze la stabilitatea sistemului politic. Aproape toţi creatorii nominalizaţi mai sus fac obiectul unor dosare de urmărire deschise de Siguranţă ca urmare a calităţii lor de militanţi ai mişcării comuniste (unii dintre ei sunt chiar membri ai PCdR, aflat în ilegalitate, şi au legături directe cu agenţi sovietici sau comunişti din ţări occidentale), susţinători ai directivelor trasate de Stalin, inclusiv în privinţa desprinderii Basarabiei de România. O excepţie notabilă este Eugen Ionescu. În anul 1943, pe când se afla în post la Legaţia României de la Vichy, dosarul său este dat în cercetare pentru depistarea unei eventuale origini semite. Potrivit notei informative redactate de agentul siguranţei, atât viitorul dramaturg, cât şi soţia sa sunt evrei după mamă. Cu toate acestea, în răspunsul oficial redactat de Serviciul Special de Informaţii se precizează că scriitorul este "de origine etnică română", iar soţia sa, Rodica M. Burileanu, este de "religie ortodoxă şi naţionalitate română", chiar dacă documentul recunoaşte că mama ei a fost de origine evreică. Imediat după război se cer din nou referinţe despre Eugen Ionescu, ca urmare a faptului că acesta ar fi solicitat numirea sa pe un loc vacant la Şcoala de limbi orientale din Paris. Siguranţa trimite la Ministerul Educaţiei un raport detaliat despre cel în cauză, corect întocmit, la prima vedere foarte obiectiv, conţinând inclusiv citate mai delicate din publicistica uneori contondentă a autorului. Este drept că Ionescu poate fi încadrat, din perspectiva dramaturgiei sale în limba franceză, la capitolul avangardă, dar nu sunt foarte convins că locul său era în acest volum în care liantul de fond este relaţia dintre avangardă şi comunism. Că aceasta este principala revelaţie şi miză a cărţii o demonstrează cu asupra de măsură excelentul studiu introductiv al lui Stelian Tănase şi toate celelalte dosare aduse în discuţie. Or, Ionescu nu a dat niciodată probe irefutabile ale unei eventuale simpatii pentru ideile comuniste. Dimpotrivă. Toată publicistica sa franceză demonstrează mai degrabă contrariul. Iar faimoasa sa piesă Rinocerii îi pune în situaţia de a se simţi cu musca pe căciulă, deopotrivă pe comunişti şi pe fascişti. În pofida acestui fapt, în chip inex­plicabil, realmente fără vină, Ionescu s-a văzut în anii din urmă protagonist al unei cărţi despre colaborarea cu fas­cismul (Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme), iar acum a uneia despre relaţia dintre avangardă şi comunism. Mă rog, să zicem că, în acest caz, "dosarul Ionescu" este relevant pentru preocupările şi modul de lucru ale Siguranţei. Dar riscul unor interpetări greşite nu este de neglijat.

Avangarda românească în arhivele Siguranţei este o carte adresată deopotrivă istoricilor propriu-zişi şi cercetătorilor în domeniul istoriei culturale. O carte revelaţie, după lectura căreia formidabilul fenomen al avangardei româneşti de la începutul secolului XX se vede în cu totul altă lumină decât îl ştiam din frecventarea diverselor istorii literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara