În 1936, spre apusul carierei, F. Scott Fitzgerald scrie o scurtă povestire, Thank you for the light, pe care o trimite spre publicare la „New York Times”, unde îi mai apãruseră,. ocazional, câteva materiale, în anii ‘30. Povestirea, despre care Scott Fitzgerald spunea că îl obsedeazã de multă vreme, e respinsã de editori. Abia în 2012, „New York Times” îşi reconsideră atitudinea, să zicem aşa, şi publicã textul inedit, o mică parabolă despre dependenţă şi despre speranţă, stări pe care Scott Fitzgerald le cunoştea prea bine. Publicăm traducerea în româneşte a scurtei povestiri, pentru al cărei titlu, jucându-se, în original, cu polisemia cuvântului light, am ales echivalarea cea mai concretã, în context. (S.V.)

Doamna Hanson era o femeie drăguţă, puţin trecută, la vreo 40 de ani, care vindea corsete şi brâuri, voiajând din Chicago. Mulţi ani s-a învârtit prin Toledo, Lima, Springfield, Columbus, Indianapolis şi Fort Wayne, aşa încât împrejurarea că a ajuns în Iowa-Kansas-Missouri putea fi privită ca o promovare, fiindcă astfel firma ei şi-a întărit poziţia la vest de Ohio.
În est, clienţii îi erau amici şi adesea o invitau să bea ceva sau să fumeze în biroul lor după ce încheiau afacerea. În schimb, în noul ei district, şi-a dat repede seama, lucrurile stăteau diferit. Nu doar că n-a fost niciodată întrebată dacă ar vrea o ţigară, ci atunci când a vrut să-şi aprindă una şi a întrebat dacă deranjează pe cineva, i s-a răspuns, pe jumătate ca o scuză, „nu e vorba că mă supăr eu, dar are o influenţă negativă asupra angajaţilor.”
„Da, cum să nu, înţeleg.”
Fumatul însemna foarte mult pentru ea, uneori. Lucra din greu şi ţigara o relaxa şi o binedispunea. Era văduvă, fără rude apropiate cărora să le scrie în fiecare seară, vedea cel puţin o scenă tulburătoare pe săptămână, care-i îndurera privirile, aşa că fumatul ajunsese o virgulă semnificativă în fraza lungă a fiecărei zile pe drumuri.
Ultima săptămână a voiajului ei pe noua rută a găsit-o în Kansas City. Era jumătatea lui august şi se simţea cam stingheră între noile ei cunoştinţe, aşa că a fost încântată să dea, la recepţia unei firme, peste o femeie pe care o cunoştea din Chicago. S-a aşezat, înainte ca prezenţa ei să-i fie anunţată patronului şi, făcând conversaţie, a aflat ceva despre omul cu care urma să se întâlnească.
„O să se supere dacă fumez?”
„Poftim? O, Doamne, da!”, i-a spus prietena ei. „A dat bani ca să susţină legea antifumat.”
„Eh. Mulţumesc pentru sfat. Mulţumesc foarte mult.”
„Ar fi bine să te fereşti să fumezi peste tot aici”, i-a mai zis prietena. „Mai ales când ai de-a face cu bărbaţi trecuţi de cincizeci de ani. Cei care n-au făcut războiul. Un bărbat mi-a spus cândva că nimeni care a fost în război n-o să se supere că cineva fumează.”
Însă n-a trecut mult şi doamna Hanson a întâlnit excepţia. Părea un tânăr plăcut, însă ochii lui fixau cu atâta fascinaţie ţigara pe care ea o lovea uşor de unghia degetului mare, încât n-a mai aprins-o. S-a simţit răsplătită când a invitat-o la prânz şi într-o oră a reuşit să obţină o comandă consistentă din partea lui. Apoi, a insistat să o ducă cu maşina la următoarea întâlnire, deşi planul ei era să găsească un hotel prin apropiere şi să tragă câteva fumuri în toaletă.
Era una din zilele alea când trebuie să aştepţi mult – toată lumea era ocupată, întârzia, şi când în fine apăreau clienţii, erau genul de bărbaţi cu feţe colţuroase cărora le displăcea neputinţa de a se abţine a celorlalţi, sau femei care subscriau, cu voie sau fără voie, la ideile acestor bărbaţi.
Nu mai fumase de la micul dejun şi dintr-o dată şi-a dat seama că de-asta era uşor nemulţumită la sfârşitul fiecărei întâlniri, oricât de profitabilă ar fi fost, în termeni de afaceri.
Spunea, „cred că acoperim o nişă nouă. Tot pânză şi cauciuc vindem, desigur, însă le îmbinăm într-un mod diferit. O creştere cu treizeci la sută a volumului de reclamă la nivel naţional într-un an vorbeşte de la sine.”
Şi-n gândul ei era convinsă că, dacă ar trage doar trei fumuri, ar putea vinde corsete de modă veche, întărite cu oase de balenă.
Trebuia să mai meargă la un magazin, dar mai avea jumătate de oră. Era timp să ajungă la hotel, însă, negăsind nici un taxi, a luat-o pe jos, cu gândurile ei. Poate că ar trebui să mă las de fumat, am ajuns dependentă.
În faţa ei, a văzut catedrala catolică. Părea foarte înaltă, şi dintr-o dată i-a venit o idee: dacă atâtea rotocoale de tămâie arsă se ridică la Dumnezeu, ce mai contează dacă fumezi puţin în pronaos? Cum să se supere bunul părinte că o femeie obosită trage câteva fumuri în tindă?
Chiar dacă nu era catolică, gândul i s-a părut jignitor. Era chiar aşa de important să-şi fumeze ţigara, ştiind că deranjează atâta lume?
Totuşi. El nu s-ar supăra, s-a gândit din nou. Pe vremea Lui, nici nu descoperiseră tutunul...
A intrat în biserică. Era întuneric, şi a scotocit în geantă după un chibrit, dar n-a găsit niciunul.
O să-mi aprind ţigara de la o lumânare, s-a gândit.
Întunericul din naos era luminat doar de o licărire, într-un colţ. A mers pe mijlocul catedralei, spre pata albă şi a văzut că nu era de la lumânări şi, în orice caz, era pe punctul să dispară – un bătrân tocmai stingea ultima lampă cu gaz.
„Sunt ofrande votive”, a spus. „Le stingem peste noapte. Credem că înseamnă mai mult pentru oamenii care le dăruiesc să le păstrăm pentru a doua zi decât să le lăsăm să ardă toată noaptea.”
„Înţeleg.”
A stins-o pe ultima. Nu mai era nici o lumină în catedrală, cu excepţia candelabrului electric care atârna sus de tot şi a candelei veşnic aprinse din faţa altarului.
„Noapte bună”, i-a spus ţârcovnicul.
„Noapte bună”.
„Presupun că aţi intrat să vă rugaţi.”
„Da, aşa e.”
Omul s-a dus în sacristie. Doamna Hanson a îngenunchiat şi s-a rugat.
Trecuse mult timp de când nu se mai rugase. Abia dacă ştia pentru ce să se roage, aşa că s-a rugat pentru patronul ei şi pentru clienţii din Des Moines şi din Kansas City. Când şi-a terminat rugăciunea, şi-a ridicat privirea. O statuie a Madonei o fixa dintr-o firidă, la vreo doi metri deasupra ei.
A privit-o vag. S-a sculat şi s-a retras, obosită, într-un colţ de strană. În mintea ei, Madona a coborât, ca în piesa Miracolul i, şi i-a luat locul, şi vindea corsete şi brâuri, şi era obosită, aşa ca ea. Pe urmă, pentru câteva minute, doamna Hanson pesemne că a aţipit.
A trezit-o constatarea a ceva schimbat, şi treptat a simţit în aer un alt miros decât cel de tămâie, un miros cunoscut. Şi că o ustură degetele.
Apoi şi-a dat seama că ţigara pe care o ţinea în mână e aprinsă, că arde.
Încă prea adormită ca să gândească limpede, a tras un fum ca să menţină flacăra. Şi s-a uitat la Madonă, în firida ei semi-întunecată.
„Mulţumesc pentru foc”, i-a zis.
Nu i s-a părut de ajuns, aşa că a îngenuncheat, cu fumul urcând în rotocoale din ţigara din mâna ei.
„Mulţumesc foarte mult pentru foc”, a zis din nou.

Traducere de Simona Vasilache