Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Ezitările artistului la tinereţe de Cosmin Ciotloş

Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 248 pag.

Poetice, romanele lui Marin Mălaicu-Hondrari nu sunt prin stil (foarte exact, acesta, şi deloc dispus la survoluri gratuite) sau prin subiect, ci prin compoziţie. E o constatare elementară. Neţinând, însă, cont de ea, se poate ajunge (s-a şi ajuns, de altfel) la o serie de confuzii nefericite.

De vină, este, mi se pare, o prejudecată care-i animă, de ceva vreme încoace, chiar pe unii dintre cititorii profesionişti: aceea că proza e, grosso modo, un fel de reportaj de mai mari dimensiuni. În linia acestei logici, scriitura (cum i se spunea cândva) nu mai are nici o valoare. E doar un ornament de care ne putem dispensa fără regrete. Am fost eu însumi admonestat colegial atunci când am reproşat unor autori la modă defecte de stil (inacceptabile, continuu să cred). Îmi iau aceste precauţii contextuale pentru a putea descrie cum se cuvine Lunetistul. Care, după mine, e tot un roman poetic. Iar poezia lui stă în radicala convertire de perspectivă care intervine odată cu partea a doua a cărţii (ce se întinde de la p. 207 la p. 238). Aproape toate certitudinile instaurate pe parcursul primelor două sute de pagini se estompează în această secvenţă, care redefineşte însăşi natura Lunetistului.
Astfel, secvenţa iniţială, cea mai consistentă cantitativ, propune un roman aproape aventuros, cu trei protagonişti: Constantin, Cristina şi un anume Carlos Murillo Ponti. Primii doi, români expaţi, ajunşi, fiecare pe alt traseu, într-o Spanie a jocurilor mari. El, ucigaş profesionist, ea, soţie de milionar. Au copilărit împreună, s-au iubit intens, dar totul s-a rupt în momentul în care fata a intrat în cercurile familiei lui Ricardo Valbuena Zigler (proaspăt descinsă, de nicăieri, în împrejurimile Bistriţei). S-a îndrăgostit subit de fiul dubiosului afacerist, s-a rupt de vechile cercuri (inclusiv de grupul de prieteni alături de care fondase la un moment dat un „Club al Trimbulinzilor”) şi-a dispărut. Întâi în Grecia, pe urmă pe tărâmuri iberice. Şocul l-a determinat pe Constantin să intre în armată, în trupele speciale, de unde în chip ocult şi-a ridicat „expertiza” la puterea a doua. Într-o misiune în Camarile, mercenarul cunoaşte un copil, pe Carlos, care, culmea, se află sub protecţia financiară a Cristinei. Sunt, ordonate cronologic, premisele romanului. Şi, chiar dacă unele dintre coincidenţele de destin sunt cusute cu fir alb, ele încurajează o lectură alertă, pasionată şi pasională. Cu adevărat, însă, scenariul începe abia peste timp, în momentul în care Constantin primeşte sarcina de a-l executa pe Carlos, ajuns, la douăzeci şi şapte de ani, un prozator de succes. Acum abia, sistemul de relaţii altminteri latent se pune în mişcare. Scrupulelor lui Constantin (nu ucide, din principiu, femei, copii şi scriitori) li se adaugă o presiune suplimentară: e legat afectiv de Murillo Ponti. Refuză, deci, comanda şi încearcă să afle cu ce şi pe cine a putut supăra tânărul autor. Bineînţeles, reia, pentru aceasta, legătura cu Cristina (prilej pentru alte efecte de neverosimil: discuţii dintre cele mai „periculoase” se poartă, absolut imprudent, prin email). Intervine, fireşte, o nouă serie de complicaţii: aflată într-un mariaj luxos, dar nefericit, tânăra de odinioară, încă pasionată de literatură şi aproape alcoolică ascunde la rândul ei poveşti (inclusiv poveşti adulterine). Familia soţului n-a acceptat-o niciodată până la capăt. Pentru verosul afacerist care-i e socru, a rămas o româncă insuficient de demnă de încredere. Cu atât mai mult cu cât îşi găseşte refugiu într-un hobby incontrolabil: citeşte şi scrie la un misterios jurnal cu „destinatar” pe care-l intitulează Caietele Constantin (din paginile căruia ni se oferă, în această primă parte, numeroase şi preţioase secvenţe). Un anume idealism estet însufleţeşte, de fapt, toate personajele. Nici Constantin nu e, în pofida ocupaţiei sale, chiar o brută. Ucide la ordin, dar se comportă artist. Umple, de pildă, un album cu fotografii inexistente („fotografii pe care aş fi vrut să le am”): două-trei vorbe, de dimensiunea unei metafore, scrise pe o bucată de carton alb, ţin locul imaginilor developate. E un răsfăţ rafinat şi (se-nţelege de la sine) excesiv. Paradoxul e că lunetistul acesta bovaric nu trage niciodată pe parcursul întregului roman. Dă mai degrabă senzaţia unui om care-şi cultivă libertatea de a călători şi de a contempla. Înclinaţiile acestea pot aminti, până la un punct, de lumea (şi ea hiper-estetă) din Apropierea, precedentul roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Dincolo de acest punct însă, un model mult mai convingător pentru formula Lunetistului e Detectivii sălbatici, una din cărţile-cult ale lui Roberto Bolaño, recent tradusă în română de Dan Munteanu Colan. (Un excelent teaser pentru cei care n-au citit-o încă e cronica lui Bogdan- Alexandru Stănescu, din Suplimentul de Cultură). Există aici, în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, şi destule referinţe explicite la Bolaño (de exemplu la p. 20, unde „realiştii viscerali” ai acestuia sunt puşi în legătură cu deja menţionatul Club al Trimbulinzilor). Aceluiaşi Bolaño i se datorează, am senzaţia, şi ideea secvenţei secunde care, cum anunţam la începutul cronicii, rupe în două natura romanescă a Lunetistului. E vorba despre un interviu pe care Carlos Murillo Ponti îl acordă unei jurnaliste de la revista Cronopios sin fama (trimiterea la Cortázar e evidentă), din care rezultă (dar nu fără a păstra un insidios aer echivoc) că cele două sute de pagini picareşti sunt nimic altceva decât textul unui roman al lui Murillo Ponti. Sigur, întâmplările povestite acolo au un substrat real, dar a le lua de bune ar fi profund greşit. Viaţa lui Carlos, în rezumat propriu, a avut momente şi mai confuze decât perioada în care, la sugestia unui prieten (a cărui identitate nu poate fi dezvăluită fără riscuri), scriitorul s-a văzut nevoit să se ascundă de potenţialii săi ucigaşi.
Avem, deci, dintr-o dată, o formulă literară cu grad de complexitate sporit: un roman scufundat în corpul altui roman. De aici, o suită de reflecţii asupra scrisului: întreaga poveste despre Constantin şi Cristina ar fi o încercare epică de a elucida o obsesie auctorială cât se poate de vagă: problema dispariţiei, a volatilizării, a ieşirii din lume. De aici o pletoră de glose legate de stil: primei fraze a cărţii îi este, aici, în acest interviu, reconstituită arheologia aproape muzicală. Iată o porţiune din acest „sit”: „Apoi a venit o noapte în care am scris: «El a ieşit din casă, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă, de unde nu a mai ieşit până a doua zi». Am recitit fraza şi, surescitat, mi-am dat seama că e un început perfect, o primă manifestare a nevoii de recluziune a personajului, un prim gest către lungul drum al dispariţiei totale. Am mai citit o dată fraza şi apoi încă o dată, după care am decis să o modific astfel: «El a ieşit din casă, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă». Mi-am făcut o cafea, tot învârtind fraza în minte, aşa cum învârteam linguriţa în cană. După prima înghiţitură de cafea, m-am repezit şi am rescris fraza: «El a ieşit din locuinţa sa la nouă dimineaţa, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă». Deabia acum eram cu adevărat mulţumit de frază” (p. 228).
Dar, mai mult de atât, artificiul lui Marin Mălaicu-Hondrari pune o problemă de raport ficţional: acceptând că avem de-a face cu două poveşti imbricate, cu niveluri diferite de literaturizare (căci, prin tradiţie, specia interviului e mai credibilă decât orice specie narativă), despre ce e, totuşi, vorba în Lunetistul, considerat în ansamblu? (E o întrebare trivială, dar nu putem neglija chiar orbeşte tema unui roman). Despre densa reţea de capilare care leagă realul de ficţiune? Despre stil, pur şi simplu, autarhic şi copleşitor, adică despre literatură şi nesfârşitele ei latifundii? Sigur că da, într-o anume măsură, căci acesta e profilul lui Marin Mălaicu-Hondrari, exersat cu admirabilă tenacitate încă de la prima lui carte.
Aş avansa însă o ipoteză destul de îndrăzneaţă şi de greu verificabilă (în afara cazului în care ceilalţi cronicari care vor scrie despre Lunetistul îmi vor da dreptate). În viziunea mea, acest al treilea roman al lui Mălaicu- Hondrari atacă frontal o chestiune nu numai dificilă, dar şi extrem de surprinzătoare: ezitările artistului la tinereţe. Nu în sensul biografiei (acestea sunt cancanuri), ci în acela al chiar artei lui. E ştiut că destui mari scriitori au avut începuturi marcate de imprecizii. De erori, de naivităţi, de pripeli. Nu e vorba de eşecuri, căci ceva din forţa de mai târziu e deja acolo. Emblematic şi faimos e exemplul lui Balzac, al cărui Père Goriot e în mod cert o asemenea carte de tinereţe. Autorul se lasă impregnat de personajele sale (de Rastignac, în special) şi povestea îl fură. Vrea să „parvină” valoric şi el. Uită de obligaţia nuanţelor. Arde, neconcludent, etapele. Dă mai mult decât i s-ar cere. E şi cazul acestui Carlos Murillo Ponti, pe care Marin Mălaicu-Hondrari îl construieşte cu remarcabilă fineţe: debordând de talent, însă supus pericolelor vârstei. Inventariam mai sus câteva din scenele pe cât de antrenante, pe-atât de neverosimile. Constantin, Cristina şi Carlos (personajul) trăiesc în plin exces de intensitate vitală. Culmea e atinsă atunci când Cristina, urmărindu-ş i minuţios senzaţiile, ajunge să citeze, pentru un plus de precizie, dintr-un volum al Angelei Marinescu (exact aşa !) apărut chiar anul acesta (p. 173). Până şi interviul pe care Carlos (autorul) îl dă e contaminat tinereşte de parada referinţelor: Proust, Joyce, Beckett, Gombrowicz, Llosa, Rushdie, Juan Rulfo, Vila- Matas, Simon Leys şi, de bună seamă, Bolaño sunt nume date de-a valma, „deodată toate”, ca în cunoscutul poem al lui Philippide. Ceea ce, departe de a-l transforma pe Murillo Ponti într-un personaj ridicol, îl face, dimpotrivă, unul sublim. Aici e arta lui Marin Mălaicu-Hondrari.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara