într-o lume în care reperele încep să
devină tot mai fluide şi dezorientarea
tot mai frecventă, Marian Zidaru îşi
asumă rolul de a denunţa această tendinţă de
disoluţie a valorilor. Urmărindu-i parcursul,
observăm că întreaga sa creaţie este o formă de
educaţie noninvazivă, generată de convingerea
şi, chiar mai mult, de credinţa că soluţiile sale,
exprimate artistic, pot fi o cale de izbăvire a lumii.
Asemenea profeţiilor, el îşi construieşte demersul
pe o virulentă demascare a celor care propagă
minciuna numind-o adevăr, războiul, numindul
pace, ura numind-o iubire şi erezia drept credinţă.
Iar discursul său vizual capătă atributele unui
angajament de natură etică, unde fiecare element
contribuie la cristalizarea unei atitudini, a unei
forme de existenţă spirituală.
Dacă nu am lua în considerare încărcătura
pervertită, în perioada proletcultistă, de la jumătatea
secolului trecut, a conceptului, am putea afirma
că Marian Zidaru practică o artă militantă, a cărei
menire este aceea de a-i face pe oameni să
conştientizeze pericolul real ce îi ameninţă, atât
în intimitatea lor, dar mai ales în conştiinţa lor
colectivă. Sunt referinţe explicite pe care le întâlnim
şi în expoziţia „Epocalips@“ de la Muzeul de Artă
Craiova.
Marian Zidaru, una dintre cele mai cunoscute
personalităţi ale artei contemporane româneşti,
nu a avut, până acum, nici o manifestare expoziţională
la Craiova. Este prea târziu, sau exact la momentul
potrivit? Oraşul are o încărcătură specială în
amintirile artistului, fiind locul unde s-a format,
ca absolvent al Liceului de Artă, şi unde a luat contact
cu pictura marilor maeştri ai artei româneşti.
Muzeul, Galeria „Arta“ sau moderna clădire a
Teatrului Naţional sunt repere culturale care i-au
marcat adolescenţa. Toate aceste locuri, cu o vibraţie
specială în memoria sa afectivă, au devenit backgroundul
celui mai amplu proiect vizual Zidaru, iar pelerinajul
iniţiatic, în care artistul poartă pe umeri binecunoscuta
sa Aripă de înger, a fost ca o axă care a unit cele trei
spaţii expoziţionale într-un concept unitar.
O bună calibrare la nivelul discursului
ideologic, nu ar fi putut însă să îi legitimeze
autoritatea dacă nu ar fi fost susţinut de un demers
artistic convingător care să-i ofere credibilitate
şi chiar mai mult, notorietate. Iar asta se poate
urmări în întreaga sa operă. Lucrările, construite
cu o anume discipină formală, se impun nu atât
prin forţa provocatoare a contrastului, cât prin
cea a transcrierii emoţiilor, ceea ce mă determină
să consider că, în ciuda „renovărilor“ tehnice
suferite de-a lungul anilor, amprenta de bază a
creaţiei sale a rămas neschimbată. Un repertoriu
restrâns tematic îi permite să exprime stări sufleteşti
şi intensităţi dramatice diferite, Marian Zidaru
nefiind un explorator, ci mai curând, potrivit
concepţiei sale, un depozitar şi un bun interpret,
al unor mesaje pe care, la rândul său le receptează
şi le interiorizează.
făcând un scurt tur al proiectului actual,
putem conchide că sculptura rămâne
prioritară în identitatea sa creatoare.
Pe această coordonată artistul îşi dezvoltă preferinţa
pentru lemn. Întâlnim sau reîntâlnim piese precum:
Tron 2, Sclavii patimilor(1,2,3), Eroi căzuţi în lupta
pentru pace, Voievod, seria Îngerilor călători, a
Orizonturilor ş.a. Traseul bine individualizat
pe care evoluează sculptorul, este acela al unei
conexiuni directe dintre memoria sa afectivă şi
spaţiul simbolic al culturii noastre tradiţionale.
Pictura, care la rândul ei aparţine creaţiei sale
istorice, rămâne în aceeaşi stază raţional – academică
unde autoritatea desenului este diluată în subtilitatea
rafinată a unui repertoriu cromatic restâns, din
care, aproape niciodată, nu lipsesc rozurile pe un
fond negru. Naraţiunea, cu un rol afirmat seductiv
în economia picturii sale, îşi potenţează dimensiunea
literară şi prin intermediul titlurilor: Avionul roz,
Cruda mea conştiinţă, Buna Vestire, Nu tot ce
vine din cer e înger ş.a. Din această perspectivă
„cuvântul“ este unul dintre elementele care-i
marchează întreaga creaţie vizuală, aproape fiecare
dintre piesele sale purtând însemnări cu rol iniţiatic
şi care potenţează interpretarea. Scrisul devine
astfel, o formă de intimitate care îi aşază opera
de factură tradiţională şi pe ce-a noilor media
(instalaţia, filmul) pe o frecvenţă unică de comunicare.
Două dintre piesele noi expuse la Muzeul
de Artă Craiova merită remarcate, nu doar pentru
singularitatea lor în universul său tematic. „Copacul
muzeului“ este o sculptură realizată dinr-un copac
tăiat din grădina muzeului şi care, acum, simbolic,
se reîntoarce glorios în locul de unde fusese exclus.
Este o formă de înnobilare prin artă care, devastată
de încercări inepte de globalizare şi de uniformizare
într-un neant identitar, aproape carbonizată,
renaşte miraculos datorită gestului creator. O altă
piesă singulară în creaţia sa, care intrigă, nu atât
din punct de vedere formal, prin conturul falic,
roz, cât mai ales prin trimiterile, nu lipsite de
o încărcătură ludică, este „Scula lui Brâncuşi“
pe care autorul, din motive uşor de înţeles a
decis să o numească şi „Naveta“. În ceea ce
mă priveşte, demersul teoretic imaginat aici
de artist, cu trimiteri la o formă de înţelegere
tip manifest împotriva unor practici imorale,
este destul de abiguu. Cred, mai curând, că fiinţa
sa profund artistică şi umană, învinge uneori
canonul devenind rebelă (flesh & blood), asemenea
cu cea a celebrului său mentor.
La Galeria „Arta“ şi-au găsit locul nenumărate
hărţi ale României din ciclul: „Hic locus sanctus
est“, alături de instalaţia „Pompa de clorofilă“, iar
în holul central al Teatrului Naţional, ultima etapă
a acestui parcurs, a fost amplastă una din piesele
de rezistenţă: „Viziunea lui Ezechiel“ (1999).
Tulburătoare prin monumentalitate (cu un diametru
de 6 metri), dar mai ales prin impactul emoţional
pe care îl transmit enormele roţi şi aripi de înger
ale carului de foc, locul din care profetul şi-a împărtăşit
viziunea sumbră despre distrugerea Ierusalimului,
lucrarea poate fi citită, din perspectiva sensului
oferit de autor, drept o prezenţă prin absenţă. Deşi
Ezechiel nu este reprezentat, carul, tribuna de unde
îşi afirmă viziunile îi potenţează imaginea prin
materialitatea impunătoare a obiectului.
Artist cu un temperament extrovertit dar
cu o certă vocaţie martirială, Zidaru îşi fixează
lumea într-un timp interior bazat pe adevăruri
durabile generate de dramatismul propriilor lui
trăiri spiritual-afective. Ceea ce îl particularizează
pe acesta în comparaţie cu alte experienţe similare
(vezi gruparea Prolog, Horia Bernea, Marin
Gherasim, Sorin Dumitrescu, ş.a.) este modul
în care îşi figurează adeziunea pentru tradiţiile
cultural- spirituale ale acestui spaţiu. Deşi natural
conectat la modalităţile de expresie clasice, el
reuşeşte să le updateze în forme vizuale specifice
contemporaneităţii. Rezultatul este unul impresionant,
animând tensiunea dintre reprezentările iconice
(sculpturi, picturi), filmele de autor şi obiecte.
Suntem în faţa unui demers artistic şi curatorial
ce reuşeşte să prezinte sintetic, dar coerent,
specificitatea şi totodată diversitatea creaţiei sale.
Făcându-se exponentul patrimoniului cultural
autohton, el conturează şi dezvoltă o linie personală
a ortodoxiei de sorginte românească, motiv pentru
care, găsind cuvântul ce exprimă adevărul
lumii sale: „Epocalips@“, Marian Zidaru poate
conchide cu o post-postmodernă îndrepăţire:
„Ezechiel, c’est moi“!
