Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii (vol. 2). Întuneric şi lumină, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2013, 532 pag.
Să spui despre cele 38 de interviuri, cîte au încăput în volumul al doilea din Memorialul durerii , că alcătuiesc un document istoric înseamnă să rosteşti o inepţie. Documentul e în genere o analectă cu probe neutre, adunate de ochiul placid al unui conţopist sadea.
Strîngi un maldăr de note seci şi le numeşti pompos „probe pentru posteritate“, simple hîrţoage mulţumind spiritul meschin al iubitorilor de cazuistică sterilă. Dar aici, în Memorialul durerii, dăm peste mărturii ce-ţi intră sub piele prin anvergura violenţei, paradoxul fiind că în vreme ce detaliile sînt atroce, orizontul de respiraţie al victimelor e precumpănitor religios. E o trăsătură din cele mai bizare să vezi cum represiunea, distrugînd destine, nu le-a putut atinge substanţa duhului, confirmînd regula că suferinţa, atunci cînd cade pe o stofă nobilă, o spiritualizează.
Protagoniştii volumului sunt cele două categorii care s-au opus făţiş plăgii marxismului: partizanii şi deţinuţii politici. Din prima categorie, Lucia Hossu Longin îi numeşte pe luptătorii din Munţii Banatului şi Vrancei, pe cei din grupul „Capotă-Dejeu“, pe răsculaţii din Siliştea, sau pe figurile epopeei din Munţii Făgăraşului. În a doua categorie intră deţinuţii de la Aiud şi Doftana, de la Sighet şi Piteşti, preoţii greco-catolici sau grupul saşilor din lotul braşovean „Biserica Neagră“. Paginile, sunt lugubre, cu neputinţă de a fi citite „estetic“, senzaţia de crispare pe care ţi-o dă cruzimea detaliilor sporind pînă la repulsie.
Un singur exemplu: ţăranul Corneliu Călin, participant la revolta ţăranilor din Siliştea, drept pedeapsă că a distrus tabloul lui Stalin, este vîrît pe întuneric într-o celulă cu opt şerpi: nouă oameni din zece şi-ar fi pierdut minţile, dar ţăranul nu: „Cred că au fost şapte-opt şerpi, dintre care doi s-au urcat pe mine. Eu am zis că pot să-l rup de-aici, că ăsta mă strîngea cel mai rău, la picioare barem nu mai simţeam, picioarele ziceam că-s ţepene, băgate-n beton. Eh, aici mă sufoca rău, îmi venea leşin, nu mai aveam aer să mai respir şi am băgat două degete, dar n-am putut să rup nimic. Şi atunci cînd am văzut că nu mai am aer, am căzut jos, am căzut cu şarpele pe perete, peretele era de ciment şi ce s-a întîmplat, doamnă, că şarpele s-a rupt de greutatea cu care am venit şi m-am lăsat jos, s-a rupt şarpele şi am căzut jos, în neştire. Iar mă pomenesc cu civilul de aprinde becul, deschide uşa să ies afară. Cînd a văzut şarpele căzut jos – cea mai mare nenorocire: «Ce ai făcut, nenorocitule? De ce ai omorît şarpele?»“ (p. 343) Scena pare ruptă dintr-o antologie a comicului macabru, căci intenţia de ştrangulare reptiliană te înfioară, iar reacţia inumană a anchetatorului te amuză. Activistul îşi pierduse unealta vie de tortură şi rămăsese neconsolat, Corneliu Călin primind o nouă pedeapsă pentru omorîrea pitonului: pe 25 februarie 1950 e închis la Jilava într-o celulă fără geamuri, fiind stropit toată noaptea cu furtunul de apă, pentru a muri îngheţat. Scapă şi de data aceasta, depunînd mărturie în filmul Luciei Hossu Longin.
Din asemenea episoade e alcătuită suita de mărturii ce dau carne volumului, cititorul primind rafalele de cruzime cu o crescîndă indispoziţie, pentru ca la sfîrşit să arate simptomele unei inhibiţii de protecţie. Sînt atîtea maltratări că preferi să nu fi ştiut de ele, ca apoi să-ţi spui că tocmai acesta e cazul ignoranţei endemice din şcolile româneşti, unde copiilor nu li se suflă o iotă despre nenorocirea pe care a reprezentat-o plaga marxismului. Şi ar fi îndeajuns să audă măcar de Piteşti sau de reeducarea de la Aiud, ca în minţile lor să se aprindă o minimă curiozitate faţă de un trecut care nu numai că e apropiat, dar pe deasupra mai e şi abominabil. „Istoria care nu se predă la şcoală“ – sintagma pe care Lucia Hossu Longin şi-a preschimbat-o în blazon al celor 120 de filme documentare, e un verdict de bun-simţ: asistăm la o voinţă concertată de a acoperi crimele comunismului, alături de dorinţa blasfemiatoare de a fura statutul de eroi sau de martiri celor care s-au împotrivit represiunii.
Mai bine de 100 de pagini din cele 500 sunt consacrate celei mai longevive mişcări de rezistenţă din România: grupul de partizani din Munţii Făgăraşului. Cele şapte capitole strîng mărturiile protagoniş tilor, de la doctorul Olimpiu Borzea, creierul reţelei de aprovizionare a partizanilor, şi pînă la „Moşu“ Ion Gavrilă Ogoranu, singurul supravieţuitor din rîndul luptătorilor. Ca un detaliu grăitor în privinţa clandestinităţii reţelei, Olimpiu Borzea şi Ion Gavrilă nu s-au văzut la chip decît pe 1 decembrie 1990, deşi în anii ’50 comunicau mereu prin intermediari. Oricît de meschin ai fi în refuzul de a recunoaşte măreţia acestor tineri, în faţa epopeei din Făgăraş, veninul incriminator trebuie să abdice. În Ţara Făgăraşului, timp de şase ani, doisprezece tineri au ţinut în şah o forţă militară a cărei mărime a fost în contrast cu micimea satelor presărate între rîul Olt şi Carpaţii Meridionali: şapte batalioane de Securitate, 150 de cîini poliţişti, 500 de informatori racolaţi dintre săteni, alături de camioanele, armamentul şi logistica aferentă. Din cei doisprezece, pe teren vor muri patru: Andrei Haşu, zis „Baciu” (primul lider al grupului, este împuşcat în 1952, după moartea lui Ion Gavrilă preluînd conducerea), Gelu Novac (împuşcat lîngă satul Obreja într-o ambuscadă din 1954), Gheorghe Şovăială (se sinucide în ambuscada de la Obreja pentru a nu cădea viu în mîinile securiştilor) şi Remus Sofonea, poreclit „Brîncoveanu”, (se sinucide în casa doctorului Olimpiu Borzea, nevrînd să trăiască fără piciorul care trebuia amputat în urma cangrenei). Alţi şase sînt prinşi printr-o stratagemă a Securităţii, care le-a întreţinut iluzia că pot fugi în Grecia, fiind cu toţii arestaţi în Gara de Nord şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957: Ion Chiujdea („Profesorul“), Ghiţă Haşu, Ion Novac, Laurian Haşu, Ion Pop („Fileru“) şi Victor Metea (împuşcat ultimul, pe 21 aprilie 1958).
Nu vor scăpa cu viaţă decît doi: Ion Ilioi, care cade rănit în pădurea de lîngă Avrig în august 1954, fiind torturat pînă la nebunie pentru a divulga detaliile rezistenţei, şi Ion Gavrilă, care fuge din zona Făgăraşului şi ajunge în satul Galtiu, lîngă Alba Iulia, unde stă ascuns 20 de ani în casa Anei Săbăduş, soţia unui fost camarad, mort la Aiud. Va fi arestat în 1976 la Cluj, securiştii punînd mîna pe cel mai căutat oponent al regimului, dovadă dosarul de la CNSAS, care e cel mai voluminos dedicat unui singur om (119 volume numărînd 50 000 de file). Cu două condamnări la moarte în contumacie, Ogoranu va fi cruţat prin intervenţia preşedintelui Carter, fiind ţinut sub supraveghere totală pînă în 1990. Ca amănunt biografic, Ogoranu, un unicat în Europa sub unghiul longevităţii luptătoare, nu a putut să facă vreodată împrumut la bancă, pentru simplul fapt că, avînd cazier, trăgea după el stigmatul a două acuzări capitale.
Cînd termini cartea, ţi se întăreşte convingerea că în paginile ei nu e vorba de oameni reprezentativi, ci de figuri exponenţiale. Reprezentativ e insul care adună, ca într-un eşantion statistic, principalele defectele ale naţiei. Figurile pe care le vedem la televizor – de la moderatori, fotbalişti, politicieni, comentatori sau vedete – sunt persoane reprezentative în accepţia strictă: ei sunt expresia mediocrităţii de masă ca efigie împărtăşită de cei mulţi, o efigie în care omul de rînd se regăseşte ca într-o figură reprezentativă. În schimb, omul exponenţial e cel care, rupîndu-se de plebe, se ia în mîini şi-şi cizelează calităţile în numele unui ideal. Reversul e că omul de rînd nu numai că nu se recunoaşte în omul exponenţial, dar chiar îl priveşte cu invidie. Inferiorul nu poate admira superiorul, fiindcă exemplul său îl pune în faţa unei incomode măreţii. Corneliu Călin, răzvrătitul supravieţuind bolgiei cu şerpi, sau Ion Gavrilă al Ogoranului, luptătorul din Făgăraş, sunt inşi exponenţiali. Cetăţeanul de pe stradă nu-i înţelege şi se simte iritat dacă i se atrage atenţia asupra lor. Cît despre istorici, ei sunt reprezentativi pentru spiritul timorat al plebei, care aşteaptă semne de încuviinţare ideologică pentru a deschide gura.
Volumul al doilea din Memorialul durerii nu are nimic din placiditatea documentelor, încărcat fiind de fermentul suferinţei. Lucia Hossu Longin a scos un echivalent livresc al documentarului omonim, cu cele 120 de pelicule de adevăr, care nu se învaţă la şcoală.
