În această secţiune a eXplore dance festival-ului fantezia a fost regină, punctul lui forte fiind însă spectacolul booty Looting al belgianului Wim Vandekeybus şi al companiei sale Ultima Vez.

În ritm vertiginos, avalanşa de spectacole şi performance- uri continuă să se succeadă în cadrul ediţiei din acest an a eXplore dance festivalului: seară de seară câte un nou spectacol, uneori chiar două sau trei performance- uri în aceeaşi după amiază.

Am urmărit, în continuare, o bună parte dintre ele, majoritatea la Centrul WASP dar şi în alte locaţii. Astfel, ineditul dans din spaţiul aerian al italienilor Marianna Andrico, care semnează coregrafia şi Aldo Aliprandi, creatorul design-ului de sunet şi lumină, l-am văzut pe peretele Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, din faţa fântânii de la Universitate. În locul unui spaţiu scenic în care cele trei interprete, Georgia Maurizio, Giulia di Marcantonio şi Marianna Andrico, să plece cu picioarele de pe pământ, ele se mişcau pe suprafaţa verticală a zidului, ca spălătorii de geamuri ancoraţi de frânghii. Un spaţiu în care, în dansul şi răsucirile lor, se sprijineau doar din când în când, cu mâinile şi picioarele, de peretele Universităţii, luându-şi astfel avânt, uşor purtate de vânt sau de propriile lor impulsuri. Toate celelalte spectacole le-am văzut la Centrul WASP. Le consemnez pe cele mai multe, oprindu-mă cu precădere asupra celui mai marcant dintre ele, spectacolul companiei belgiene Ultima Vez, desfăşurat trei zile la rând.
Aşadar, pe un concept de Jan Beneš (CZ), simpaticii muzicieni Tereza Benešová şi Dragan Stojcevski, şi-au început spectacolul prin scoaterea la lumină a celui de al doilea, dintr-un maldăr de acordeoane stivuite peste el. Apoi corpurile lor, în continuă mişcare, în timp ce cântau, pe rând, la toate aceste acordeoane, poziţionate felurit, se armonizau cu tonurile muzicale şi cu luminile, şi ele felurite, toate componentele spectacolului ritmând împreună întregul spaţiu scenic. Altă piesă, precum cea propusă şi interpretată de Lucia Eidenbenz (CH), Animals Are Like Water In Water, pe compoziţii muzicale de Jassem Hindi, a pătruns în cu totul altă sferă tematică, încercând să urmărească raportul, continuu în balans, dintre partea pur umană şi cea animală a fiecărei fiinţe omeneşti. Subiectul a fost abordat print-un dans alcătuit din partituri întinse de mişcare, larg desfăşurate în spaţiu pe verticală, amalgamate adesea cu desfăşurări la nivelul podelei, unele sugerând târâtura sau saltul unui animal. Am revenit într-o zonă a jocului şi a parodiei împreună cu Magdalena Chowaniec şi partenerul ei, Mathieu Grenier (PL/AT/FR), care au conceput şi interpretat lucrarea When I Don’t Dance I Collect Crystal Balls. Totul a debutat cu un joc abil al dansatorilor pe o serie de cuburi mari albe – şi corpurile şi cuburile continuu într-un echilibru precar – şi a continuat cu o suită de parodii ale diferitelor forme de dans la modă de-a lungul timpului, de la tango la rock. Cei doi au fost tot timpul plini de vervă, iar ea de-a dreptul încântătoare. Tot ca o parodie, dar cu mijloace cu totul neaşteptate, cu mijloacele tehnice ale unui şantier – scară dublă, betonieră, roabă, plăci de carton, sape, nisip şi pietriş – şi-au conceput performance- ul intitulat Don Kiewicz & Sancho Waniec (cu trimitere la Don Quijote şi Sancho Panza) şi Agata Maszkiewicz (PL) şi Magdalena Chowaniec (AT). Ca şi personajele lui Cervantes, s-au luptat cu morile de vânt ale tehnicii, toate puse în mişcare direct de „artiste” sau cu ajutorul unor frânghii, însoţite de muzica de fond sau creând cu instrumentele „muzica” pe care o poţi auzi adesea pe un şantier. O parodie involuntară a fost piesa Series, a dansatorului Marco Milic (RS), începând de la costumul dorit şocant, dar de prost-gust şi continuând cu calupurile de mişcare la nivel de dans de grădiniţă, a căror legătură cu subiectul abordat era complet nulă. În fine, o apariţie delicată, vaporoasă şi uşor stranie a fost cea a Luciei Eidenbenz (CH), din piesa sa The Boiling Point. Decorul, situat la nivelul podelei, era format dintro orchestră de ceainice, luminate pe rând şi scoţând aburi şi sunetele aferente, dincolo de care evolua de-a lungul unui perete, căţărată pe el în picioare sau cu capul în jos, o fiinţă diafană, cu forme lungi şi un costum fantezist, care, prin culoare şi croieli, contribuia la varietatea formelor ce se proiectau pe zid, dincolo de aburul ceainicelor.
În această secţiune a eXplore dance festival-ului fantezia a fost regină, servită cu mai multă sau mai puţină imaginaţie, punctul lui forte fiind spectacolul booty Looting al belgianului Wim Vandekeybus şi al companiei sale Ultima Vez.
Wim Vandekeybus a mai fost la Bucureşti, cu spectacolul Monkey Sandwich, în 2010, tot în cadrul eXplore dance festival-ului, la cea de a cincea ediţie. Lucrarea de atunci şi două dintre filmele sale ne-au familiarizat cu lumea creată de el, pe care am regăsit-o, sub forme noi, şi în booty Looting. Acest ultim spectacol, în regia, coregrafia şi scenografia sa, a avut premiera în iunie, la cea de a opta ediţie a Festivalului Internaţional de Dans Contemporan, de la Veneţia, după care a mai fost la Praga şi Viena. El marchează totodată şi 25 de ani de la înfiinţarea companiei sale belgiene, Ultima Vez, alături de care Wim Vandekeybus a devenit, de-a lungul anilor, unul dintre cei mai importanţi creatori de dans contemporan. Media şi filmul sunt mai totdeauna prezente în piesele sale scenice. De astă dată, un loc egal cu dansul, cu cuvintele rostite când şi când de dansatori şi cu muzica live a lui Elko Blijweert, i-a fost acordat fotografiei realizate în timp real pe scenă de Danny Willems. Fascinat de fotografie, Wim declară că aceasta spune de fiecare dată altceva; adaugă, transformă sau omite – şi deci poate înşela privitorul. Şi într-adevăr, fotograful lucrează direct şi rezultatul apare pe un ecran, care arareori corespunde întocmai cu realitatea, aşa cum poate observa orice spectator, care poate urmări şi acţiunea din scenă şi ficţiunea fotografică. Corpurile se mişcă în timp, fotografia a înlemnit. Ea scoate la iveală trecutul, fixat, îngheţat.
Şi ce se petrece în scenă? Cum se mişcă corpurile? Toate momentele sunt excesive. Implicarea fiecăruia dintre performeri, excelenţi dansatori şi actori, Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson şi Wim Vandekeybus însuşi, este maximă, până la dramatic şi la grotesc. Spectacolul testează limitele spectatorului de dans contemporan, dar şi limitele interpreţilor. Sunetele ajung până la urlet, spaimele până la disperare. Trupurile şi mai ales feţele sunt supuse unor presiuni extreme care le deformează, atunci când nu poartă măşti. Corpurile aleargă, cad, smulg, împing, se tăvălesc, se aruncă unele asupra altora, se muşcă, părând a se devora unele pe altele. Scena se transformă într-un câmp de bătaie, în care intră şi corpuri dinamice, dar şi corpuri inerte, ca şi când ar fi moarte. O lume în care omul apare ca pradă pentru om, aşa cum sugerează şi titlul. O omenire sălbatică, dominată de instincte. Adică o imagine vie, veridică a lumii noastre, din când în când imortalizată şi într-o fotografie, care la ce altă operă literară mai potrivită putea face la un moment dat trimitere decât la Medeea.
Tot acest zbucium nu este lăsat însă nici o clipă în seama improvizaţiei, căci ar da naştere unor accidente. Nu numai ideile, dar şi forma pe care o iau sunt amănunţit gândite pentru fiecare fragment în parte. Ceea ce rezultă este o compoziţie de certă valoare, încărcată de agresivitate şi de adevăr. Posibil – întrucât Festivalul este încă în plină desfăşurare – ca booty Looting să fie punctul lui de vârf.