Avalanşa de performance- uri, în cadrul cărora s-au manifestat artişti veniţi din toate colţurile lumii şi din toate domeniile artelor, a continuat până la finalul eXplore dance festivalului.
Una dintre cele mai surprinzătoare prezenţe a fost cea a lui An Verstraete, din Belgia, a cărei acţiune scenică a constat în răsfoirea paginilor unei cărţi de poveşti, The Angry Girl, proiectate pe un ecran alăturat pentru a fi mai bine văzute de spectatori. De la poveşti la politică globală ne-a purtat Anna Mendelssohn din Austria, foarte bună actriţă, în piesa ei Cry Me a River, vorbindu- ne despre actualele schimbări climatice. Două artiste remarcabile au fost, în aceeaşi seară, Fanny Futterknecht, din Austria şi Eszter Salamon din Ungaria/Germania. Purtând măşti de păpuşi, Fanny Futterknecht şi partenerul ei, Raphael Michon, ne-au invitat, în piesa lor I almost love you, într-o lume a candorii, în care au vorbit, au cântat şi au dansat, cu multă poezie. În pofida titulaturii lejere, Dance for Nothing, Eszter Salamon a abordat cu toată seriozitatea un experiment deosebit de dificil, acela de a vorbi neîntrerupt şi de a dansa continuu, nu însă ca Daniel Linehan, pe ritmul creat de propriile sunete, ci în răspăr cu ele, ceea ce mărea mult dificultatea exprimării prin ambele modalităţi. Neconvingătoare a fost în schimb propunerea altei artiste din Austria, Valerie Oberleithner şi piesa ei, fără cap şi coadă, Splendid isolation.
Printre multele experimente care au abordat posibilităţile ritmice ale expresiilor vocale – nu ca sens ci ca plasticitate a sunetului – expresii vocale însoţite de mişcări adecvate, unul de certă valoare a fost cel al Sofiei Dias şi al lui Victor Roriz, artişti din Portugalia. Piesa lor, A Gesture that is Nothing but a Threat, bine gândită până la cel mai mic detaliu, o adevărată bijuterie, a evidenţiat felul cum unele atitudini obişnuite pot deveni, prin prelucrare în sistemul repetitiv, minimalist, momente de artă. În acelaşi timp, a fost limpede vizibilă diferenţa între un corp natural dotat cu fineţe şi capacitate de expresie, precum cel al Sofiei Dias, şi un altul care a rămas ataşat de mişcarea cotidiană, precum cel al partenerului ei. O încercare de a experimenta tot emoţii vocale şi corporale, dar de astă dată colective, împărtăşite de două, trei sau cinci personaje, a căutat să pună în evidenţă Anna MacRae, din Noua Zeelandă/Austria, în piesa ei Loud Enough, interpretată de Satu Herrala, Min Kyoung Lee, Raul Maia, Matthew Smith şi Frank Willens. Numai că perfomance-ul lor a fost, chiar aşa cum spunea şi titlul, prea zgomotos, iar platformele, de diferite înălţimi, aduse în scenă, au fost un decor mort, minimal folosit. Tot pe relaţionări de grup a mers, declarativ, şi Dragana Alfirević, din Serbia/Slovenia, în lucrarea ei are made of this, dar, în fapt, fiecare interpret – Dragana Alfirević însăşi, alături de Engin Can, Esta Matković şi Ivan Mijačević – a evoluat, cea mai mare parte din timp, izolat, iar când executau aceleaşi mişcări, relaţionarea de grup era mecanică, neunificată de un suflu interior comun..
Două producţii în care era implicată şi Româna au luat parte, şi ele, la competiţia Prix Jardin d’ Europe, cea realizată de Valentina de Piante Niculae (Italia/România) şi performanceul gândit de grupul celor trei care a luat anul trecut premiul respectiv, la Istanbul, Maria Baroncea şi Eduard Gabia, din România şi Dragana Bulut, din Serbia. În premiera sa, The Thing doesn’t touch me, Valentina de Piante Niculae şi-a pus în valoare mai ales vocea, foarte sugestivă, care a creat atmosferă şi a conceput pentru interpreta sa Timea Kovacs, un dans unduitor, ca o melodie tăcută, unul dintre corpurile cele mai nuanţat expresive din tot Festivalul. Premianţii de anul trecut şi-au implicat publicul în demersul lor, cum au făcut şi cu un an în urmă, de astă dată invitând pe fiecare să vândă ce ştie mai bine, într-o piaţă improvizată în întregul spaţiu al sălii. Dar cum în spaţiul respectiv au fost invitaţi şi negustori adevăraţi, de fructe, miere, flori şi alte produse, consumul spiritual s-a diluat treptat, înghiţit de cel material, fapt semnificativ. Tot semnificativ este şi faptul că doi buni artişti dansatori, precum Maria Baroncea şi Eduard Gabia, nu mai ştiu deloc să cânte pe propria lor vioară, pe corpul lor, dotat natural cu multe virtuţi.
Acrobaţia şi filozofia, două noţiuni imposibil de alăturat în mintea oricui, decât cel mult la modul ironic, au fost totuşi puse in dialog de Clément Layes (Franţa/ Germania) în performance-ul său Allege, care a constat într-o suită de secvenţe în care diverse obiecte erau manevrate de către performer fără logică, dar cu abilitate acrobatică, în timp ce ţinea pe capul aplecat în diferite poziţii un pahar cu apă. Manevrele erau întrerupte de flashuri de lumini şi de fragmente de muzică rock şi către final au fost acompaniate de rostirea câte unui concept filozofic, care, bineînţeles, cădea în deriziune.
Două piese consistente, realizate prin mişcări cu o valoare plastică pregnantă, dar total diferită, au fost cele ale lui Cecilia Lisa Eliceche (Italia/Belgia) şi ale lui Thomas Steyaert (Belgia) şi Raul Maia (Portugalia/Austria). În Cow‘s Theory – Preview, cum se numea lucrarea ei, Cecilia Lisa Eliceche, împreună cu alte două dansatoare, Anneleen Keppens şi Maria Da Silva, au creat un spectacol dintr-o suită de momente care speculau posibilităţile a trei corpuri de a sta în echilibru, sprijininduse unul de celelalte două, timp în care parcurgeau, treptat, tot spaţiul scenic – în unele secvenţe trio-ul corporal fiind însoţit şi de un trio vocal, tot atât de reuşit. Cealaltă piesă, care s-a folosit cu ingeniozitate de valoarea unor mişcări lente, desfăşurate ca într-un vis, a fost cea creată de Thomas Steyaert şi Raul Maia, intitulată The Ballet of Sam Hogue and Augustus Benjamin, două personaje inventate de ei. În fine, în penultima seară, Jonathan Burrows (Marea Britanie/Belgia) şi Matteo Fargion (Italia/Marea Britanie), ne-au amuzat printr-o serie de bufonerii, realizate verbal, muzical şi prin manevrare de obiecte.
Am aşteptat cu emoţie reîntâlnirea cu renumita companie Cullberg Ballet, din ultima seară, binecunoscută prin admirabilele creaţii venite la noi în turneu, semnate în 1978 de Mats Ek, iar în 2006 de Mats Ek şi de Johan Inger. Spectacolul JJ’s voices, inspirat de vocea cântăreţei Janis Joplin, pus în scenă de coregraful canadian Benoît Lachambre, constituie însă un exemplu nefericit despre modul cum poate fi degradată o companie de dans, printr-o intervenţie neinspirată. Mutarea unor lăzi de lemn prin scenă, vânturarea unor haine prin aer şi mişcările zbuciumate ale interpreţilor, întrerupte de prea lungi pauze nejustificate, puteau fi executate şi de dansatori adunaţi de pe stradă. Remodelarea unei companii, ceea ce şi-a dorit noua directoare, Anna Grip, se poate realiza doar prin apelarea la coregrafi de valoare.
Tot cu emoţie am aşteptat şi rezultatul concursului Prix Jardin d’Europe. Juriul capătă, şi el, notă maximă prin hotărârea sa de a acorda premiul portughezei Sofia Dias, o artistă care întruneşte două calităţi esenţiale: un trup dotat natural cu o plastică rafinată şi o cizelare de bijutier a tuturor detaliilor compoziţiilor sale.
Privit global, eXplore dance festival-ul din acest an a fost o luare de contact, binevenită, cu mişcarea internaţională de dans contemporan, transformată preponderent într-o suită de performance-uri. Glumind puţin, dar foarte aproape de adevăr, am putea sugera ca pe frontispiciul oricărei manifestări de artă contemporană să se scrie ceva de genul „Voi toţi care intraţi aici, dacă vreţi să dansaţi sau să vedeţi dans, lăsaţi afară orice speranţă!”