Levison Wood. Pe jos de-a lungul Nilului, traducere şi note de Mihaela Negrilă. Polirom 2015, 224 pag.

Caput Nili quarere, „a căuta izvorul Nilului“ era în Roma antică o zicere despre înfăptuirea imposibilului, despre căutarea nebunească a unor soluţii la ce nu se poate rezolva; de-a lungul secolelor nu şi-a pierdut valabilitatea (ba chiar, în 1651, tot la Roma, zidirea „Fântânii celor Patru Fluvii“ îl prezenta pe zeul Nil cu capul sub glugă, simbolizând necunoaşterea, misterul). Câţiva exploratori din epoca victoriană – vestiţii Livingstone, Speke, Stanley şi Samuel Baker – s-au avântat cu mari sacrificii în căutarea mai multelor izvoare ale celui mai vestit fluviu, dar disputele în legătură cu obârşiile nu au încetat. De altfel şi în zilele noastre, în epoca Google Maps, cartografia locurilor respective a rămas greu verificabilă: primejdiile (ţinând de ostilitatea naturii şi zonele de conflict) abundă, graniţele sunt mereu în schimbare etc. De aceea, o călătorie la pas de-a lungul Nilului, dinspre începuturi spre vărsarea în mare, rămâne în continuare o întreprindere mai mult decât dificilă, prin nimic simplificată de mileniul al treilea, după cum a demonstrat jurnalistul şi exploratorul Levison Wood în anii 2013-2014.

Oţelit de călătorii prin zone de conflict precum India, Iran, Afghanistan, doritor să cunoască „umanitatea strălucind în cele mai tulburate locuri de pe pământ“, voind să vadă în ce fel modelează Nilul „vieţile din temelie, zi după zi şi kilometru după kilometru“ în zilele noastre la fel ca pe vremea străvechilor civilizaţii, şi de bună seamă stimulat de difuzarea documentarului expediţiei la Channel 4 şi Sunday Times, Levison Wood a pornit pe jos de la izvoarele Nilului în decembrie 2014 şi a elaborat apoi, din jurnal, un volum nu doar palpitant prin aventură, ci şi bine conturat literar. Dialogurile pe teme cotidiene şi politice sunt vii, presărate de metafore şi comparaţii neobişnuite (de pildă, într-o piaţă arsă de rebeli, „pe un zid exterior, un bancomat atârna ca un ochi scos din orbită“); tipurile de personaje sunt greu de uitat (localnici sau ghizi – cum ar fi „beduinul“ egiptean cu păr roşu, supranumit Turbo din cauza pasiunii pentru automobile, aşa cum pe vremuri beduinii erau pasionaţi de cai); iar autenticitatea emoţiei e pe măsura tragediilor întâmpinate (moartea unui coleg jurnalist în Uganda). Chiar dacă nu dominant, modul său de a privi natura atenuează liniile întunecate: „În Congo, totul are legătură cu copacii“. Întrucât şerpilor li se spune peşti de copac. „Dacă te duci în orice restaurant din Kinshasa, poţi să ceri două tipuri de peşte. Peşte de apă şi peşte de copac“.

În afară de urmarea imboldului marilor tradiţii, exploratorul recunoaşte că a vrut să realizeze ceva neobişnuit, să-şi testeze limitele şi mai ales să cunoască oamenii Africii, în permanentă schimbare. „Există mereu ceva nou de descoperit la oameni“. Una din mirările constante e stârnită de modernitatea capitalelor africane, contrastând cu viaţa de savană sau a satelor de prin mlaştini; chiar la Kigali, în Rwanda, unde Levison Wood e şocat în faţa Memorialului victimelor genocidului, viaţa metropolitană se defăşoară „la polul opus faţă de cea din comunităţile rurale…. În cele două zile petrecute aici aveam să mănânc mâncare chinezească, italiană şi indiană şi au fost momente când, în timp ce luciul scânteietor al băncilor îmbrăcate în sticlă şi strălucitoarele maşini Land Cruiser treceau pe lângă mine, era uşor de uitat că aceasta a fost scena uneia din cele mai mari tragedii ale lumii“. Uganda i se înfăţişează călătorului la rândul ei „plină de cafenele, case de oaspeţi, internet“, chiar dacă orfelinatele sunt pline de bolnavi de SIDA şi oamenii se tratează în continuare la vrăjitoare. (Bineînţeles că şi exploratorul nu pierde prilejul de a se „documenta“ la o vrăjitoare, având parte de fum, grotă, poţiuni, incantaţii şi psalmodieri. Mama Fina „e o actriţă, însă ugandezii ăştia o cred“.) Cât despre Khartoum, acesta se vădeşte la rândul lui un oraş „surprinzător de modern, cu bulevarde late, sedii de bănci şi hoteluri moderne pe malul elegant al fluviului.“

Din recuzita exotică potrivită unui serial de aventură nu puteau să lipsească adoptarea unei mici maimuţe (numit Florence după numele soţiei exploratorului Samuel Baker, care salvase o frumoasă albă, menită paşei din Vidin, dintr-un târg de sclavi), nici atacul unui hipopotam, sau înfruntarea crocodililor, „ceaţa războiului“ în Sudanul de Sud, aurul Nubiei (mană cerească pentru contrabandişti, care aduc de la Khartoum aur, haşiş, arme, artefacte; de altfel, încă din antichitate Nubia fusese considerată de romani „poarta spre toate comorile Africii“). Nu lipseşte nici traversarea deşertului, cu o previzibilă rătăcire (fiindcă evident cămilarii-călăuze minţiseră că ar fi cunoscut drumul), cu o furtună de nisip – dar mai ales cu acea ploaie puternică, scurtă, care transformă într-un mod incredibil deşertul şi care a fost cântată de toţi poeţii arabi, începând cu cei preislamici. La rândul său, călătorul nostru e uluit de această bruscă transformare: „Însă nu era o iluzie felul în care acele ploi scurte transformaseră deşertul. Torente brăzdau depresiunile de-a lungul străvechilor cursuri de apă, iar albiile secate aveau o a doua şansă la viaţă. Apa se revărsa în şuvoaie peste afluenţii micuţi. Tufele de acacia, cafenii de obicei, au devenit într-o clipă verzi. Au înflorit, şi lăstari s-au deschis pe tufe şi pe colocvinţi. Şopârlele lipăiau picăturile de pe aflorimentele de rocă şi o mulţime de iepuri au apărut de nicăieri. Cămilele, fluturând din gene, beau din băltoace şi păşteau verdeaţa apărută brusc. După doar câteva ore, toată apa fusese înghiţită de nisipurile lacome“.

Cât despre absurdul cotidian, Levison Wood trasează mici, dar revelatoare schiţe de istorie contemporană. Astfel, Egiptul din 2014, unde călătorului i se cer… 34.000 de dolari doar pentru a-l traversa în siguranţă, cu ghid, provizii, taxe, bani pentru bacşişuri, ne e înfăţişat ca un ţinut derutat de schimbări: După a doua revoluţie, în care un alt general preluase conducerea, „Egiptul ajunsese să se plictisească de scurta sa democraţie şi redevenise stat poliţienesc…“ Controlul devenise şi mai strict, turiştii nu aveau voie să meargă în afara unor zone „permise“, Assuan, Luxor, Cairo, Alexandria şi staţiunile aferente. În anul 2011, al Primăverii Arabe, „a domnit haosul, chiar şi în ciuda faptului că Egiptul a avut primele alegeri democratice din istoria sa“. Venirea la putere a Frăţiei Musulmane, în frunte cu Mohamed Morsi, schimbările de putere, dezertările politice şi, în 2013, a doua revoluţie (pe care „unii preferă s-o numească lovitură de stat, deoarece fostul comandant de armată Abdel Fattah el-Sisi l-a îndepărtat de la putere pe Morsi în ceea ce a fost, efectiv, răsturnarea militară a unui guvern ales“), toate acestea fac parte din tabloul egiptean al expediţiei – văzut succint de un european hârşit într-ale politicii externe. În acest tablou îşi găsesc loc şi imaginile hieroglifelor mâzgălite cu grafitti, cu slogane pro sau contra unuia sau altuia dintre comandanţi, sau ale oraşului Cairo, cel „cu o mie de minarete“, inclusiv ale ghetoului creştin unde pătimesc 30.000 de copţi, majoritatea reciclând gunoaie. Cu toate că prezenţa creştinilor în zonă e deosebit de veche: „Egiptul a fost creştin vreme de trei secole. Maria şi Iosif l-au dus pe pruncul Isus într-un tur al Nilului“.

Călătoria aproape imposibilă de-a lungul marelui fluviu sfârşeşte cu un înot triumfal în mare – în strigătele celor care avertizează călătorul (care trecuse deja prin cele mai cumplite primejdii!) că a depăşit zona permisă! Ironia reintrării în civilizaţie conferă acestei succint-palpitante cărţi un final pe măsura absurdului şi măreţiei drumului străbătut – care trezeşte şi în cel mai adormit cititor dorul de aventură.