Velibor Colic (n. 1964) este un autor „iugoslav“ și apoi francez, de origine bosniacă. Am pus ghilimele pentru că atunci când a început să publice în sârbo-croată Iugoslavia nu mai exista. Refugiat în Franța în 1992, din cauza războiului care făcuse din el soldat și prizonier, a scris amintiri și romane care i-au fost traduse (Bosniecii, 1994, Cronica celor uitați, 1998, Perdido, 2008), pentru ca începând din 2008 să-și scrie opera în franceză (Jésus et Tito, 2010, Sarajevo omnibus, 2012). Ultima sa carte, din 2016, apărută la Gallimard, este Manuel d’exil (comment réussir son exil en trente-cinq leçons). Învățătura ei: exilul nu este o fericire nici când te scapă dintr-o situație insuportabilă. Ca să faci față, îți trebuie nu puțin eroism.
Am douăzeci și opt de ani și sosesc la Rennes cu un bagaj de numai trei cuvinte – Jean, Paul și Sartre. Mai am și livretul militar, cincizeci de mărci germane, un pix și un mare sac de sport verde oliv, uzat, de fabricație iugoslavă. Conținutul e sărăcăcios: un manuscris, câțiva ciorapi, un săpun diform (ai zice o broască moartă), o fotografie cu Emily Dickinson, o cămașă și jumătate (pentru mine o cămașă cu mâneci scurte nu-i decât jumătate de cămașă), niște mătănii, două ilustrate de la Zagreb (nefolosite) și o perie de dinți. E sfârșitul verii anului1992, dar sunt îmbrăcat ca pentru o expediție polară: două haine de pe vremuri, un fular lung, în picioare am cizmele din piele de căprioară, scâlciate, roase de mii de ori de ploaie și de vânt. Fac parte din cavaleria ușoară, un călător cu fața încleștată de un frig metafizic, în ultimul hal de singurătate, de oboseală și de tristețe. Fără emoții, nici frică sau rușine.
În fața gării de la Rennes, îmi pun jos rucsacul și privesc îndelung noul meu pământ.
Murmur un cântecel stupid și copilăresc, știind foarte bine că vorbele nu pot să șteargă nimic, că limba mea nu mai înseamnă nimic, că sunt departe, și că acest departe a devenit patria mea și destinul meu... Am senzația că mă cufund într-un univers acvatic unde orice gest, orice mișcare, orice cuvânt e înăbușit într-o tăcere de speriat. Ca într-un vis din care nu te trezești, un straniu balet a două lumi care nu se ating. Îmi reiau bagajul și cobor în stradă. Merg încet ca cineva care s-ar plimba duminica. De fapt, nu mă grăbește nimic. În împrejurări mai puțin tragice aș fi putut să mă simt liber ca un vagabond. Decât că eu caut pur și simplu un parc și o bancă să mă odihnesc și să întrevăd prima mea noapte la Rennes. Sub picioare, cărarea parcului e albă, e ca și cum aș păși în puf. În această minunată după-amiază de vară, drumul e brodat cu acele flori care sunt numite, din cauza frumuseții lor, dantelele reginei Ana. De cum m-am șezat, simt că o ploaie grea ca oțelul se pregătește în cer. Norii sunt puțini, cerul e încă albastru și obișnuit, vântul e sfios, dar simt că bunul Dumnezeu clatină în tigaia lui un duș rece ca să-mi ureze bun venit în acest oraș. Parcul Tăbăcarilor e liniștit. La picioarele mele umbrele lungi ale copacilor desenează un arabesc straniu, asemenea unui tablou abia animat care se deplasează leneș prin fața ochilor mei. O clipă, încerc să le dau formă logică. Îl caut pe Atotputernicul acolo unde trebuie să fie – în natură, ca și cum Bătrânul Bărbos s-ar minuna el însuși de acest scurt moment de calm majestuos. Mă gândesc bineînțeles la moarte. Însă puțin, atât de puțin cât se poate. Ca să nu-mi fie așa de frică, mă deprind de săptămâni să trăiesc cu o idee foarte simplă, deloc filozofică: brusc, totul se oprește și se face întuneric complet. Memoria a dispărut. Îmi imaginez acest neant ca pe un loc pașnic situat undeva între cer și frunzele platanilor care tremură la cel mai ușor vânticel. Fumez și în momentul când încep să cadă primii stropi de ploaie totul devine limpede. Nu mai simt banca pe care stau și încă mai puțin mânie sau tristețe. Stropii cad și fac zgomot de parcă ar defila o armată. Ai zice că târâie după ea sufletele celor morți. Desenează trandafiri uzi pe asfalt și face bălți mici care seamănă cu niște oglinzi. După aceea ploaia, jucăușă, începe să dribleze cu cutiile de conserve goale, cu pungile de plastic. E în ea ceva lasciv, ca în ochii femeilor bete chinuite de insomnie. Nu mai mi-e frică, dar nici prea curajos nu sunt. Adăpostit sub un copac, ascult ploaia. Dezmeticit.
Sunt soldat. Știu să disting mirosul de cadavru uman de oricare altul, știu că rana cea mai rea e rana în burtă și că toți morții au obrazul, calm și ca de ceară, a celui care sa dus. În tranșee nu port cască. Tremur tot timpul, vomit pe ascuns, scriu epitafuri pentru țara mea și port un drapel bosniac pe cămașă, pe mânecă. Camarazii spun : „E un bun croat, uită-te la el, e de partea Bosniei...” Sunt soldat. Seara mă îmbăt și cânt cu tovarășii mei frumoasele noastre balade triste și visez să devin altceva, nu contează ce – o furnică, un copac, o pasăre, un șarpe. Visez că nu mai sunt om. Degeaba. Sunt soldat. Am Kalașnikovul meu, corpul inutil, o carte de Emily Dickinson și o rugăciune a Sfântului Augustin, copiată cu grijă, cu majuscule, în jurnalul meu de război.
Mi-e frică. Îmi fac cele opt ore de tranșee cu o copleșitoare flacără rece în stomac. Trag asupra unui dușman invizibil, după aceea vomit pe ascuns și îmi închipui că sunt în altă parte, oriunde ar fi. Cu cât situația e mai disperată, cu atât visele mele sunt mai plăcute. Visez mătasea care învăluie și dă formă corpului femeilor, visez cerul și marea, dimineți sărate la Dubrovnik și zăpadă, puful din copilărie care împodobea din belșug dealurile noastre, în toți anii, fără excepție, între cele două Crăciunuri, catolic și ortodox. Visez trenuri, visez ploaie și sărutări ale celor mai frumoase fete din liceu.
Mă văd simplu ca o piatră sau un copac pe lumea asta și în timpul ăsta nesfârșit. Mă prefac în rege al furnicilor și al muștelor, sunt comandantul norilor: de fiecare dată, înainte de a intra în tranșee, le convoc la paradă și le ordon să părăsească numaidecât cerul nostru, ca să găsească în altă parte un albastru mai pașnic și mai înțelept. Sunt o țintă perfectă. Capul, picioarele, pieptul sunt mereu vizibile pușcașilor sârbi. Nu știu de ce nimeni nu trage în mine. Probabil că e prea ușor. Nu sunt un trofeu de preț, la urma urmei viața mea costă mai puțin decât un glonț de armă cumpărat pe piața neagră.
Știu că nu mai reprezint nimic pentru nimeni. Nici nu mai sunt o ființă umană. Sunt doar o umbră printre alte umbre.
După o lungă traversare a Europei adormite, ajung în Franța. Traversez Croația, Slovenia, Austria și Germania reunificată. Traversez scandaloasa tăcere și nepăsare a lumii, noaptea înstelată și roua dimineții, drumeagurile sătești și lungile transversale ale autostrăzilor moleșite de căldură. Bântui și străbat cenușa defunctei Cortine de Fier, încă ușor de văzut în codul vestimentar și în arhitectură. Plâng îndărătul unei stații de benzină din Austria, hohotesc în fața unui zid din cărămidă, sub un tub de neon, pe o arie muzicală care îmi murmură moonlight shadow, moonlight shadow, prostește, cu încăpățânare, ca pentru a-mi reaminti, încă o dată, că mă aflu la sfârșitul primei mele vieți. Începutul celei de a doua existențe, ca exilat, anunță un indelungat anotimp de emoții clandestine. O epocă aspră, rece și adultă.
În Vest nimic nou, îmi spun, o frontieră apoi alta. Polițaii și vama, vama și polițaii.
*
Stau pe banca asta publică la Rennes. Plouă cu apă călduță și binecuvântată peste oraș. Îmi dau seama puțin câte puțin că sunt refugiatul. Omul fără acte și fără obraz, fără prezent și fără viitor. Omul cu pas greoi și trupul frânt, floare a răului, eterat și împrăștiat ca polenul. Nu mai am nume, nu sunt nici înalt nici scund, nu mai sunt fiu sau frate. Sunt un câine muiat în uitare, într-o noapte lungă, fără zori, o cicatrice măruntă pe obrazul lumii.

Sunt refugiatul.
Astăzi și mâine.
Aici sau aiurea.
Pe ploaie sau la soare, vara ca și iarna.
În fața bărbaților și a femeilor.
În fața înțelepților și a nebunilor, printre copaci și în iarbă.
La oraș ca la țară.
Sunt refugiatul.
Pe pământ ca în cer.