Apariţia lui Horia-Roman Patapievici în cultura română, imediat după 1989, a făcut senzaţie. Era ca şi cum istoria însăşi ne-ar fi spus: iată ce oameni de valoare aduce la suprafaţă libertatea!
Afirmarea nou-venitului cu un nume ciudat, greu de pronunţat şi de ţinut minte, s-a produs relativ repede. Momentul culminant l-a constituit publicarea de către el a eseului de un patetism incendiar (ţinut însă cu stricteţe sub control), Omul recent, 2001. Erudiţia, clarviziunea, curajul intelectual, autoritatea stilistică au impresionat pe cititorii de bună-credinţă (şi au creat, inevitabil, şi adversităţi). Ca şi cum ar fi făcut între timp exerciţii de dicţie, toţi iubitorii de filosofie, fie ei admiratori sau adversari, au început să pronunţe corect neobişnuitul nume. Iar de uitat nu l-au mai uitat nici până în ziua de azi.
Treptat, Horia-Roman Patapievici a devenit un răsfăţat al lumii intelectuale. Cu figura lui ciolănoasă şi asimetrică, de tânăr furios englez, cu meşa lui de Charles Chaplin în rolul dictatorului care confundă globul pământesc cu o minge, filosoful cu pregătire de fizician şi-a pus un papion şi s-a instalat în prim-planul culturii noastre de azi. Traian Băsescu, interesat mereu de oameni de performanţă, l-a numit chiar preşedinte al Institutului Cultural Român, ceea ce echivalează cu un post de ministru de Externe în domeniul culturii.
Asumându-şi condiţia de lider de opinie, Horia-Roman Patapievici a început să se pronunţe cu aplomb în tot felul de probleme. Ca om de idei a rămas întrutotul admirabil. Intervenţiile sale au acea precizie inspirată, prin care se caracterizează textele filosofilor cu formaţie ştiinţifică. S-a petrecut însă ceva surprinzător. Ori de câte ori a pătruns în spaţiul literaturii, a făcut cîte o eroare de apreciere sau de adecvare care a provocat stupefacţie în rândul admiratorilor săi (printre care mă număr) şi satisfacţie, disimulată în indignare, în rândul celor hotărâţi să-l denigreze în orice situaţie.
Consideraţiile sale privind Paradisul lui Dante nu au, de exemplu, nici o legătură cu această operă literară. Sunt o construcţie de idei în sine, fizicomatematico- fantasmagorică. Filosoful consideră că Empireul, aşa cum şi-l reprezintă Dante, este o hipersferă, adică o sferă din spaţiul cu patru dimensiuni, care are ca „suprafaţă” o sferă obişnuită (obişnuită din punctul nostru de vedere, locuitori ai spaţiului cu trei dimensiuni). Demonstraţia este dezvoltată pe larg şi inutil, întrucât nu spune nimic, dar absolut nimic despre amplul poem dantesc. Este ca şi cum cineva s-ar uita la un nufăr şi ar vorbi despre folosirea teoriei probabilităţii de către jucătorii la ruletă din Las Vegas. Din eseul lui Horia-Roman Patapievici aflăm cum îşi reprezintă el însuşi sediul dumnezeirii (şi reprezentarea este naivsofisticată, desprinsă parcă dintr-un SF destinat cititorilor de până la doisprezece ani), dar nu aflăm nimic despre o eventuală arhitectură a cerurilor imaginată de Dante.
Ca să nu mai vorbim de faptul că frumuseţea literară a Paradisului constă în altceva decât într-o presupusă simbolistică esoterică. Numai cine nu înţelege esenţa literaturii (un joc de aparenţe) caută mereu sensurile ascunse ale textelor, aflându-se în situaţia comică a unui spectator dintr-o sală de cinematograf care ar vrea să afle ce este dincolo de ecran (ce să fie? nimic altceva decât un zid).
Lui Horia-Roman Patapievici i s-a făcut o nedreptate atunci când a fost acuzat că îl denigrează pe Eminescu, considerând opera lui inactuală şi inutilizabilă. În realitate, el doar a constatat că s-a ajuns în această situaţie, din cauza obsesiei noastre naţionale de a fi la modă şi a incapacităţii de a fi noi înşine. Recitind textul incriminat cu atâta vehemenţă, sesizăm chiar faptul că autorul deplânge acest eşec al culturii româneşti.
„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu mòdele.”
Greu de acceptat în cazul acestei evaluări a situaţiei este altceva şi anume resemnarea celui care o face. Speram ca el, în loc să ridice din umeri, să-şi mobilizeze extraordinara inteligenţă şi să descopere prin ce anume poate interesa opera lui Eminescu azi (fie şi afirmând că plopii fără soţ derivă dintr-o hipersferă intersectată cu cosmicitatea noastră).
Trecem peste proza erotică publicată de Horia-Roman Patapievici în Plai cu boi, atât de uşor de persiflat (nu pentru că ar fi licenţioasă, ci pentru că îl prezintă pe autorul în general atât de sigur pe el stângaci ca un adolescent la prima lui experienţă amoroasă) şi ajungem la un exemplu recent de flagrantă inadecvare a sa la specificul literaturii. Este vorba de un studiu introductiv de peste douăzeci de pagini scris de filosof la volumul de versuri Ex al lui George Virgil Stoenescu.
Acest volum de versuri este, ca obiect, monumental. Nu este prima dată când George Virgil Stoenescu, care iubeşte cu ardoare poezia, dar n-are parte de reciprocitate, îşi manifestă predilecţia pentru ediţii somptuoase. De data aceasta, se pare, s-a întrecut pe sine. Cartea sa de 766 de pagini, format 17/ 24, cu o concepţie grafică datorată marelui artist Mircia Dumitrescu şi cuprinzând, ca ilustraţii, reproduceri după gravurile lui Hans Holbein cel Tânăr din ciclul Dansul Morţii, ar putea sta într-o expoziţie de bibliofilie. Din nefericire, cele 600 de rondeluri pe care le cuprinde, grupate în ciclurile Ex, Rex, Quex, Xex, Ex-Rex, Queen-Ex, Ex-Rex- Quex, Quex-Ex-Rex, Xes-Ex-Quex şi Ex-Ex-Ex, nu emoţionează. Ele creează o impresie de versificare savant-mecanică:
„Regina pantaclelor murea în vis/ Pe urma rătăcitorului iudeu/ Rostind cuvântul de trecere rebis/ La echinocţii şi solstiţii mereu// Împlineam blestemul templier precis/ Prin Iulie şapte autodafeu/ Regina pantaclelor murea în vis/ Pe urma rătăcitorului iudeu// Sub conjuncţia Marte-Saturn proscris/ Plăteam cei treizeci de arginţi sfânt trofeu/ Pentru versurile din Foarte abis/ Al sărutului vânzător curcubeu/ Regina Pantaclelor murea în vis...” (Queen-Ex, X )
Unele versuri sunt preluate, pe parcurs, de sute de ori, cu intenţia de a crea întrepătrunderi muzicale între poeme şi de a realiza un fel de simfonie de cuvinte grandioasă, dar tot acest imens efort de construcţie rămâne fără rezultat, în sensul că nu generează lirism. Ceea ce ne oferă autorul este nu poezie, ci un mausoleu al poeziei.
Cu o seriozitate inadecvată (şi de aceea hazlie, ca aceea a demersurilor lui Ion Gheorghe de reconstituire a limbii dacilor pe baza zgârieturilor de pe pietre), Horia-Roman Patapievici se lansează într-o interpretare numerologică a textelor lui George Virgil Stoenescu:
„Volumul Ex este alcătuit din 600 de rondeluri, a căror structură internă, distribuită pe un decan, este 105 x 4 + 33 x 5 + 15, adică, în reducere numerologică, 6 x 4 + 6 x 5 + 6 = 60 = 6. Structura dominantă a volumului Ex este senarul, semn, în poezia lui Stoenescu, a ordinii spaţiale. În logica Tarotului, şase este un număr perfect, numit şi numărul omului, deoarece omul a fost creat în ziua a şasea. Este un număr al ordinii şi al echilibrului, semn al frumuseţii, al dragostei şi al armoniei. Lama de Tarot care corespunde numărului VI este «îndrăgostitul». Pentru aceeaşi structură numerică a volumului (105 x 4 + 33 x 5 + 15) se poate obţine şi un alt decupaj: 420 + 165 + 15 = 600. În reducţie numerologică, structura volumului este, atunci, 6, 12, 6, adică 6, 3, 6. În logica numerologică a lui Stoenescu, avem registrele de ordine spaţiu, timp, spaţiu.” etc. etc.
Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că George Virgil Stoenescu ar fi putut să publice, în locul fastuosului lui volum, care cu greu încape într-o servietă, un simplu bileţel, pe care să fi scris atât: „600”. Interpretarea lui Horia-Roman Patapievici ar fi fost exact aceeaşi.
