Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Exact cum a fost de Constantin Ţoiu


În acest jurnal pe sărite, trebuie să arăt mai pe larg printre altele cum am fost exclus din partid în anul 1949, cu prilejul Verificărilor. De fapt, cum m-am auto-exclus, aşa cum am scris în articolul anterior, Note, contra-note. E nevoie, - pentru istoria literară.
După aderarea mea de student nevoiaş, idealist, în 1945, în doi-trei ani îmi dădusem seama de greşeala făcută. Numai că, în acest caz, nu exista demisie. Nu puteai să te retragi... Cel mult dacă erai dat afară. Şi-apoi, mai grav, după teoria leninistă, era să fi fost în partid, şi să nu mai fi fost. Cealaltă lozincă leninistă cine nu e cu noi e împotriva noastră făcea şi ea ravagii. Ea acţionează şi azi, - vezi comportamentul unora dintre participanţi la o polemică nu prea veche ce a avut loc în paginile R.l.
Şi-atunci, îmi veni ideea să forţez ieşirea din partid. S-o provoc. Să mă fi dat ei afară, nu aveau cum, - nu contam. Ca scriitor, nici nu existam, aveam să debutez mult mai tîrziu. Nu mă exprimasem clar pînă atunci. Prin 1947-48 însă citisem, în sfîrşit, clandestin, Întoarcerea din URSS, apoi şi Retuşuri la întoarcerea din URSS, în care Gide, atacat de sovietici că fusese plătit de burghezia franceză ca să ponegrească URSS-ul, răspunsese cu aciditatea lui corosivă că, dacă ar fi vrut să se aleagă cu un cîştig, ar fi primit sumele uriaşe, incomparabile, pe care sovieticii i le oferiseră cînd cu vizita sa în "ţara socialismului" etc. Citisem, simultan, pe ascuns, şi mărturia faimoasă a lui Panait Istrati. Dar nu numai din cauza aceasta. Cele două lecturi mi se păruseră sub realităţile concrete româneşti în care sovieticii îşi impuseseră totalitarismul lor asiatic. Aşa că m-am decis să provoc singur ieşirea. Mai ştiam şi ce păţeşte un exclus, ce riscuri întîmpină. A rămîne însă mai departe, în acel partid detestabil mi se păruse un lucru şi mai periculos, pentru mine, ca viitor scriitor. Am arătat cum, la Verificarea solemnă, din 1949, a cărei comisie era condusă de un activist pe care-l chema Merfu, - nu ştiu dacă o mai fi trăind... Pe acest om aspru şi întunecat l-am introdus în romanul meu apărut în 1976, Galeria cu viţă sălbatică, autobiografic. Cînd am păşit înaintea comisiei, am spus sus şi tare ce scrisei în articolul trecut.
Esenţa, repet, era că, dacă în economie se mai putea face ceva pentru desmoşteniţi, în cultură nu exista nici o perspectivă. Şi, fără să citez numele lui Troţki, - ceea ce era o blasfemie, - spusesem ce susţinea el, şi anume că în cultură nici vorbă nu putea să fie de un dirigism educaţional, adevărata cultură nefiind de clasă, ci una singură şi aceeaşi pentru toţi şi pretutindeni în lume. În sală, - scriam - se lăsase o tăcere de moarte. Am precizat cît de buni şi de săritori fuseseră cu mine intelectuali ca Silvian Iosifescu, Eugen Schileru, şi ceilalţi citaţi rîndul trecut. În schimb, în şedinţă, un ziarist bucureştean al cărui nume trebuie să fie trecut în stenogramă, m-a atacat cu o violenţă rară. Faţă de rafinamentul şi blîndeţea celorlalţi intelectuali amintiţi, acesta semăna leit, ca mod de a gîndi şi limbaj, cu mitocănimea de azi a băieţilor de prăvălie servind la T.V.
Faima mea de exclus, în loc să mă izoleze, mă făcuse să fiu apreciat întîi şi întîi de intelectualii adevăraţi care ştiau că avusesem dreptate. Şi-atunci abia s-au pus bazele viitorului scriitor, după cum avea să remarce, profetic, Belu Silber, mai tîrziu, într-una din convorbirile noastre. Ce nu se ştia însă, la început, era că făcusem totul ca să fiu exclus. Zelul meu, la editura de stat, în redactarea literaturii clasice, devenise cunoscut. Stilizam Ana Karenina,... pe Dickens... şi alţi autori mari ce se traduceau în viteză. Totul a fost mai complex. În privinţa culturii, un rol important în epocă l-au jucat criticii, scriitorii evrei de marcă ai vremii, - respectînd ideea lui Troţki - cei retraşi din politica discreţionară, înzestraţi cu o profundă cultură şi cu simţul critic fundamental de care vorbeşte G. Călinescu. Păstrasem secretul...

*

* *
Pînă ce, prin anii '60, la Mogoşoaia, într-o iarnă, pe lacul îngheţat, îi povestisem totul lui Titus Popovici, a cărui inteligenţă mă apropiase de el. Recunosc, ca şi în cazul lui Brummer: eroul complicat Cavadia din Galeria a fost făcut după modelul lui Titus. El sărise în sus auzind ce-i spusesem şi îmi atrăsese atenţia cu insistenţă să nu mai povestesc altcuiva ce aflase, că ar fi fost grav de tot... Urmează o întîmplare extraordinară. Despre care nu am scris niciodată. Şi pe care, acum, în ceasul dezvăluirilor, se cuvine s-o împărtăşesc... Prin anii '50, începusem să scriu unele reportaje la Gazeta literară. Alături, în Ana Ipătescu, lucra la Viaţa românească şi Ion Lăncrănjan. Într-o zi, fără să ne cunoaştem bine, el îmi propuse să fim prieteni. Cu cea mai mare delicateţe, îl făcusem să înţeleagă că-mi venea greu. Nu ştiu de ce, dar o spusesem. El n-a zis nimic, nu s-a supărat. Din contră. M-a bătut amical pe umăr la despărţire, întrebîndu-mă cu un surîs complice... dacă mai vreau să ies din partid... Brusc, îmi căzuse fisa. Ştia! Titus îi spusese, ca ardelean. Iar Lăncrănjan, mă simpatiza, - de-aia îmi propusese el să fim prieteni! Nu mai ţin minte precis anul şi data. De frică, nu notasem nimic. În jurul lui '60, începusem să mă duc la întîlnirile cu Noica, introdus de I. Negoiţescu. Am fost o dată, cel mult de două ori. În orice caz, cînd avusese loc discuţia incriminată - cu apelul ce trebuia trimis peste hotare, lipsisem. N. Balotă îmi e martor. Ce ştiam eu era că la Noica se vorbise despre cartea sa Anti-Goethe. Sincer fiind, Noica nu mă entuziasma. Eram un apolinic în gen goethean. Apropo. În 1981, aveam să-l văd la Paris pe Cioran. Discutaseră despre literatură, iar la uşă, la plecare, venind vorba despre Noica, exclamase pompos: Sentimentul paraguaian al fiinţei! parafrazînd titlul lucrării gînditorului român.
Cînd am auzit de procesul deschis contra lui C. Noica, începusem să mă neliniştesc. Aşteptam să fiu închis. Îmi pregătisem bagajul. În cele din urmă, m-am trezit cu o citaţie să mă prezint la sediul securităţii pe Horia Furtună. Aşteptasem aproape un ceas într-un hol, pînă ce veni şi mă pofti într-o încăpere un maior. După accent, părea ardelean. M-a pus să scriu o declaraţie. Ce era cu Anti-Goethe ăsta? Mă rog, cunoştea tot. Dar trebuia să declar. Am scris în încheiere că nu se discutase nimic politic (Nici vorbă de poetul V. Voiculescu, aşa cum a scris odată un răuvoitor). Dealtminteri, dosarul există şi poate fi văzut. La plecare, maiorul mă întrebase zîmbind dacă îl cunosc pe Ion Lăncrănjan. Cum să nu... Dar de ce zîmbea el? Ar fi fost absurd să se refere la el ca la un informator, să-l demaşte astfel. Cred că maiorul voise să-mi dea de înţeles că Lăncrănjan intervenise în favoarea mea. Sînt convins. El îi va fi spus maiorului, ca între amici, ce făcusem. Autorul Cordovanilor era un ardelean prea dîrz şi de caracter, ca să nu-i fi relatat maiorului ce-i spusese despre mine Titus. "Uite cum unii dau năvală să intre, iar Ţoiu vrea morţiş să iasă!" Sînt gesturi care impun. Şi nu aveam nimic în comun. Decît, poate, omenia...
P.S.: În faţa tribunalului ameninţător, depusesem mărturie că în întîlnirile noastre nu se discutase politică niciodată, lucru adevărat. De nelinişte, probabil, vorbeam răstit. După eliberare, Alexandru Paleologu avea să-mi spună că se temuse să nu fiu reţinut, pentru că, vorbind, sfidam tribunalul. Observaţie ce pare mai curînd complimentul unui om de lume... Domnia-sa fiind martorul de bază.