Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
evocări de ---

Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu
de Ligia Tudurachi
Prefaţă de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 244 p.

Adevenit un loc comun al exegezei că literatura amfitrionului de la „Sburătorul” e lipsită de valoare estetică, interesând aproape exclusiv ca document de personalitate. În răspăr cu acest curent de opinie, Ligia Tudurachi vede în Lovinescu un veritabil reformator al romanului românesc din interbelic şi un scriitor original, ce îşi depăşeşte cu mult epoca. Şi asta, deoarece criticul literar ar avea meritul de a fi propus, în romanele sale, ipoteza unei psihologii experimentale şi a unui tip de discurs foarte modern, în acord cu ideea formulată într-un articol din 1931 (Expresia creatoare de realităţi) care spune că: „în loc să o urmeze, cum ar fi firesc, de multe ori cuvântul determină realitatea sufletească”.
Poetica romanului lovinescian se bazează, după convingerea exegetei, pe exploatarea posibilităţilor de expresie şi de semnificare ale clişeului. Nu întâmplător, tot printr-un clişeu („masca apoloniană”), deci într-o manieră mimetică, obiectiv-impersonală, va alege Lovinescu să-şi afirme personalitatea, conştient că numai în felul acesta îi poate păstra şi amprenta unică, „individuală” (nota „diferenţiatoare”). Teoria expresiei „creatoare de realităţi” se regăseşte, de fapt, pe trei paliere distincte ale operei lovinesciene: în scrierile de doctrină (teoria formelor fără fond), în memorialistică (mitologia personalităţii) şi în literatura de ficţiune (ce explorează valorile pragmatice ale limbajului). Clişeul ia, succesiv, locul „formei” („fondul” fiind o realitate fluidă şi vagă, de ordin psihic), al „voinţei” (în raport cu „temperamentul”, reductibil tot la o dimensiune „sufletească”) sau al vorbirii personajelor lovinesciene (care au totuşi o psihologie, însă una depinzând exclusiv de limbaj). Romanul lovinescian e citit acum ca o dramă a neputinţei de a vorbi (şi trăi) autentic, câtă vreme literatura, incapabilă de a mai atribui existenţei un sens, se mulţumeşte să-i prescrie doar nişte reguli.
Cuvintele care ucid e nu doar o comprehensivă exegeză dedicată romanului lovinescian, ci şi un studiu plin de idei. O carte admirabilă, care consacră un critic talentat.

Antonio Patraş


Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?
Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore
Bucureşti, Editura Allfa, 2010, 445 p.

Întrebarea din titlul acestei cărţi-interviu (realizate de-a lungul mai multor ani, prin intermediul internetului) are şi un răspuns punctual: „Sunt un «scriptor» sau «scrib» care a scris peste douăzeci de volume – câteva traduse în Franţa – şi acum privesc în urmă trecutul, zâmbind, pentru a vedea cum şi dacă viaţa s-a transformat în destin şi a căpătat un sens“. Numai că Bujor Nedelcovici, „de origine scriitor, de naţionalitate scriitor şi de profesie scriitor“, deşi invocă detaşarea surâzătoare, priveşte înapoi mai ales cu mânie. Rănile produse de maşina de tocat vieţi a fostului regim dictatorial au lăsat cicatrici adânci în miezul sufletului, iar autorul romanului Al doilea mesager a devenit un fanatic al ideii de neuitare. Condamnarea falacioasă şi „hipomemoria amnezică“ a comunismului îndreptăţesc vituperarea furibundă, însă încruntarea permanentă pare să-i irite chiar şi pe adepţii aceleiaşi cauze. E normal să fii sobru şi serios când discuţi despre lucruri grave, dar Nedelcovici este, în general, un spirit lipsit de (auto)ironie şi de umor. Cu toate că, frecvent, le clamează oportunitatea, nu găseşti, pe parcursul dialogului, nicio boabă de relaxare sau de amuzament, indiferent de subiectul abordat.
Dincolo de reluarea obsesională a problemei comunismului, cu multiplele sale aspecte ideologice şi factologice (facilitată şi de zgândărirea insistentă a intervievatorului), scriitorul şi jurnalistul Bujor Nedelcovici vorbeşte despre Soljeniţîn, Rusia, nebunie, despre scris şi propriile romane, despre muzică, fotografie, film, publicistică, eseu, jurnal, despre familie, prietenie, iubire, despre exil, Biblie, Rău, Spinoza, finitudine etc. Diversitatea temelor (de la literatură şi alte arte la filosofie, de la istorie şi politică la teologie şi mistică) nu sparge, din păcate, monotonia obositoare a stilului: detururi explicative fastidioase, definiţii pedante, expozeuri didactice. Discursul acestui „tradiţionalist, creştin, liberal şi, în acelaşi timp... modern“ se hrăneşte dintr-o intransigenţă patetică de amvon şi o preţiozitate livresc-catedratică. Bujor Nedelcovici este, în primul rând, un atlet al rostirii erudite şi inflamate, dar austere, fără carnalitate şi expresivitate. Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici? reprezintă, cum afirmă şi Sergiu Grigore, o „autobiografie indirectă“, dar una mai ales intelectuală, amintind, prin tonalitate şi radicalismul etic, de Viaţa unui om singur. Lectura ei poate fi însă instructivă, ca şi concluzia: „Am scris, deci... am trăit. Am scris, deci sunt“.

Gabriela Gheorghişor


Viaţa fără urmări
de Adrian Suciu
Timişoara, Editura Brumar, 2010, 100 p.

Tălmăcit grafic (excelent!) de Vlad Ciobanu şi prefaţat de Daniel Cristea-Enache, noul volum de versuri al lui Adrian Suciu îmi e, în mare, cunoscut, căci poetul provoacă neobosit lecturi de subscriere in progress. Ca şi Ion Mureşan, dar cu o alerteţe şi o ritmicitate a apariţiilor editoriale în plus, le anunţă cu lanţ de buzdugane lirice, parţiale şi incitante. Echinoxist rebel, nomad modern cu o tuşă goliardescă a portretului, „e-mailează” poem după poem, bătând la porţi cunoscute ori nu. „Mirosind a trenuri de noapte”, îşi poartă zgomotos – şi nu de puţine ori nesăbuit – singurătatea în mulţime („Ajungi să fii singur şi nu mai încapi de tine în singurătatea ta”), propovăduind, cu o directeţe adesea foarte expresivă, minore adevăruri tăcute despre oraşul „indiferent / ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate”, sexul ca premoniţie a morţii, iubirea ca minciună inutilă.
Receptat ca un senzual melancolic preocupat să-şi ţină sub control răbufnirile, îl descriam altădată, şi pot relua aici cu, încă, îndreptăţire, ca pe un copil precoce (bătrân?) rătăcit în decorul maturităţii apatice şi degustându-şi precocitatea oarbă în lumea atinsă de senectute. De la E toamnă printre femei şi în lume la Viaţa fără urmări au trecut 17 ani, legea „inspiraţiilor minore” expiră, majoratul cel „greu de suportat” stă la pândă. Volum după volum, îmbufnările s-au rărit, alintul s-a subţiat, senzualitatea şi-a tocit acutele, aripa morţii e mai aproape şi sfidările sunt precaute: „Promit că voi afla de ce murim. Nu o explicaţie vagă. Motivul exact”; „Cu mult efort vom deveni cândva/ exact ceea ce suntem”.
Se poate identifica în continuare o vână vag soresciană, de răspăr grav, de uşurătate cu bătaie lungă („scriu ca şi când ar interesa pe cineva. Dacă / ar fi citit mama, pe ea cred că ar fi interesat-o”), dar sunt tot mai dese intrările neo-romantice, discret-meditative, de blues ironic cu arome retro de bună calitate, „facerea” poemului răsucindu-şi gesticulaţia spre interioare delicate, înfiorat-şăgalnice: „a fost o zi şi o noapte şi le-am numit pe cele două./ am văzut că e un lucru bun şi nam ieşit din casă.[…] să nu mă ţii prea aproape mai bine / ştii că vin oricând mă chemi. că plec oricând mă alungi. / îţi voi mirosi oricând vei vrea pliul urechii / precum un înger tras cu cheiţa. // ne vom găsi vom vedea că e un lucru bun / şi vom râde împreună câteva ceasuri”; „Te văd şi-n ochii mei se coc struguri vineţii”.

Irina Petraş


Poveşti cu telecomandă
de Daniel Puia-Dumitrescu
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2010, 64 p.

Daniel Puia-Dumitrescu este, ca şi Naomi Ionică, despre care am scris într-o recenzie anterioară, un produs al masterului de scriere creatoare de la Literele braşovene (şi, mai ales, coordonatorul excelentului cenaclu „Lumina de avarie”, dintre membrii căruia certitudini sunt Andrei Dosa, Sabina Comşa şi Bogdan Coşa). În Poveşti cu telecomandă, a doua lui carte (după neconcludentul Mugur de stâncă, 2005), se vede că poetul a deprins temeinic de la magiştrii braşoveni lecţia „poeziei realului”, cum bine spune Andrei Bodiu în prefaţă; însă poate şi mai bine ar fi să spunem că tânărul poet este interesat de poezia „societăţii spectacolului”, cum o numeşte Guy Debord – şi nu mă bizui numai pe telecomanda titulară când afirm asta, ci pe însăşi structura cărţii, pentru că e fără îndoială un gest programatic împărţirea volumului în două secvenţe numite Reality Show şi Reclame. Poetul nu mai coboară, care va să zică, în stradă, ci preferă să se aşeze în faţa televizorului. Sau, mă rog, îşi pune personajele să facă asta: „sunt lili din mansardă/ care după ce îşi termină numărul la bară / se-ntoarce acasă-n faţa televizorului / şi bate sacadat cu gura întredeschisă / mai întâi albuşul apoi gălbenuşul” (High life). Aşa încât nu-i de mirare că „în fiecare casă televizorul e şters de praf / şi telecomanda e bine înfăşurată şi pusă la loc de cinste” (Pe la tarabe), iar „copiii de turtă dulce au cordonul ombilical legat la psp / ori la computerul de ultimă generaţie” (De iarnă) – apetitul optzecist pentru cotidianul străzii e upgradat şi aplicat, cu acelaşi sarcasm inteligent şi antiliric, pe materia „ecranului global”, cu formula lui Gilles Lipovetsky. În fond, însă, sarcasticul nostru e un sentimental dezabuzat, lucru făcut evident de unele poeme de amor, când lasă garda jos şi scrie de-a dreptul... sentimental, cum ziceam: „iubita mea îşi deschide mereu braţele / şi mă primeşte la pieptul ei în serile impare / cu arătătorul îmi desenează pe spate / câteodată aripi câteodată doar cercuri // iubita mea îşi deschide mereu braţele / şi dintre coaste îi iese de fiecare dată / un alt puzzle cu tot cu artere şi aortă / câteodată complet câteodată doar resturi // iubita mea îşi deschide mereu braţele/ şi mă atinge din greşeală cu faţa ei fină / atunci ochii ei devin cafeaua fierbinte din ceşti / în care mă amestecă împreună cu laptele” (Iubita mea). Un poet de urmărit.

Radu Vancu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara